Intr-o exuberanta neobisnuita, cu oasele pârâindu-mi la fiecare pas, am reusit ieri sa rezolv toate problemele administrative. Am din nou curent, am umplut frigiderul cu sticle de vin, am curatat trandafirul de frunzele vestejite, l-am udat, l-am primenit, am facut curatenie si am aerisit in casa. Miroase a primavara, desi afara pare ca este deja vara. Nu am avut curiozitatea inca sa vad ce luna este exact, dar dupa cum stralucea semiluna aseara, probabil ca este sfarsitul lunii mai. Inseamna ca am zacut semiconstient aproximativ 2 saptamani. Este o enigma cum de am supravietuit fara mancare si apa si mai ales fara vi si tigari. Nu, nu sunt un fenomen in nimic, nici macar medical, posibil sa ma fi putut ridica uneori pentru a bea apa si a merge la baie, dar nu-mi pot aminti. Poate ar fi bine sa-mi fac niste investigatii medicale pentru a identifica ce am avut, dar simt atata dorinta de viata incat ar fi pierdere de timp sa merg la medic. Cineva a vrut ca eu sa traiesc. Consider ca este o noua sansa la viata, ca o nastere, nasterea constientizarii privilegiului de a fi viu.
Simt un dor aproape dureros pentru Frosina si pentru Maria, dar nu pot localiza durerea, nu stiu daca ma doare trupul de la imobilizarea prelungita, ori daca ma doare dorul in inima si in epiglota. Intr-un fel ma simt vinovat ca am lipsit atata timp fara nicio explicatie din viata lor, dar din acest moment mi s-ar parea nedrept fata de sufletul meu daca n-as lupta pentru a readuce aceste doua minuni in noua mea viata. Mi-e clar, le iubesc pe amandoua. Poate acesta a fost rolul acestei boli, de a ma face sa inteleg ca iubesc din nou. Aceasta iubire ma ia prin surprindere. Pana acum iubeam mereu cu senzatia sfarsitului implacabil, eram convins ca totul se va sfarsi prost pentru mine, pentru ele, femeile din viata mea, dar acum, brusc am senzatie ca aceasta iubire ce-o simt prevesteste un inceput nesfarsit, nu un sfarsit dureros.
Ma opresc in fata blocului Mariei. Balcoanele sunt pline de flori, gradina din fata blocului este si ea ingrijita si invadata de trandafiri. Miroase a fericire si parca tot acest miros vine din sufletului femeii cu ochii turcoaz. Sun la interfon. Maria nu raspunde. Nu, nu sunt trist, voi reveni pana o voi gasi acasa. Frumusetea ei mi-a ramas intiparita pe retina din prima si singura zi in care ne-am iubit.
Plec spre editura Vis, cu un soi de spaima si de entuziasm amestecate in tremurul incontralabil inca al corpului. Sunt slabit, ma voi opri pe drum sa beau o cafea.
Simt un dor aproape dureros pentru Frosina si pentru Maria, dar nu pot localiza durerea, nu stiu daca ma doare trupul de la imobilizarea prelungita, ori daca ma doare dorul in inima si in epiglota. Intr-un fel ma simt vinovat ca am lipsit atata timp fara nicio explicatie din viata lor, dar din acest moment mi s-ar parea nedrept fata de sufletul meu daca n-as lupta pentru a readuce aceste doua minuni in noua mea viata. Mi-e clar, le iubesc pe amandoua. Poate acesta a fost rolul acestei boli, de a ma face sa inteleg ca iubesc din nou. Aceasta iubire ma ia prin surprindere. Pana acum iubeam mereu cu senzatia sfarsitului implacabil, eram convins ca totul se va sfarsi prost pentru mine, pentru ele, femeile din viata mea, dar acum, brusc am senzatie ca aceasta iubire ce-o simt prevesteste un inceput nesfarsit, nu un sfarsit dureros.
Ma opresc in fata blocului Mariei. Balcoanele sunt pline de flori, gradina din fata blocului este si ea ingrijita si invadata de trandafiri. Miroase a fericire si parca tot acest miros vine din sufletului femeii cu ochii turcoaz. Sun la interfon. Maria nu raspunde. Nu, nu sunt trist, voi reveni pana o voi gasi acasa. Frumusetea ei mi-a ramas intiparita pe retina din prima si singura zi in care ne-am iubit.
Plec spre editura Vis, cu un soi de spaima si de entuziasm amestecate in tremurul incontralabil inca al corpului. Sunt slabit, ma voi opri pe drum sa beau o cafea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul tău este important pentru mine!