marți, 12 aprilie 2011

Flori de cais

Cuvintele mele
pe care nu le-am inventat
şi vorbele mele
pe care nu le-am spus
stau ascunse în colţul din stânga sus
al pieptului meu

şi lacrimile mele
pe care nu le-am vărsat
şi clipirile ochilor mei
pe care nu ţi i-am arătat
stau ascunse toate sub geana
ochiului meu stâng

şi săruturile mele
pe care nu ţi le-am putut dărui
şi şoaptele mele
pe care nu le-ai putut auzi
încă mai stau ferecate
în colţul stâng al buzelor

şi îmbrăţişările mele
pe care nu ţi le-am dăruit
şi atingerile mele
pe care nu le-ai putut simţi
le ţin legate bine
la pieptul meu

Şi când va veni vremea
le voi descătuşa, le voi desprinde
din strâmtoarea sufletului meu
şi le voi lăsa să zboare
ca nişte flori albe de cais
purtate de adierea
unui vânt de primăvară

Poarta-te frumos cu ea

Nu-l iubesc pe Andries pentru ca este arhitect, sau doar pentru ca este arhitect, ci pentru ca are versuri desavarsite la melodiile sale geniale.
Daca as fi fost barbat si as fi iubit o fata micuta, probabil ca as fi fredonat si eu melodia asta. Dar pentru ca sunt femeie, nu pot decat sa v-o recomand. Auditie si vizionare placuta!



Nu-i asa ca-l iubiti si voi pe Domn Profesor?

duminică, 10 aprilie 2011

Prieteni pe viaţă!


Aseară fiul meu cel mare m-a pus să-i spun o poveste. Să-i spun, nu să-i citesc. Aşa că a am fost nevoită să inventez o poveste. Despre ce? Despre animale şi dragostea copiilor pentru ele, despre prietenie şi sacrificiu, despre iubire şi recunoştinţă pe viaţă. Iată:

<< A fost odată, de mult tare, un băieţel ascultător pe care-l chema Şerban. Avea doar câţiva anişori pe vremea când deja cutreiera în lung şi-n lat pădurile împreună cu bunicul său, care era pădurar pasionat şi mare iubitor de animale sălbatice. Într-o zi, plimbându-se ei prin pădure, cei doi au găsit un pui de urs care se pierduse de familia sa. Era trist şi dezorientat. Şerban s-a aplecat asupra lui, l-a mângâiat şi l-a întrebat pe bunicul său: - Bunicule, putem să-l luăm acasă? - Desigur, băiete! Şerban l-a luat acasă pe ursuleţ şi i-a pus numele Pupi. L-a spălat, l-a pieptănat, i-a dat să mănânce lăptic cu biberonul, l-a învelit în haine groase şi l-a mângâiat. I-a vorbit mereu, i-a spus poveşti. Cei doi puiuţi, unul de om şi altul de urs au devenit nedespărţiţi. Şerban mergea cu Pupi şi la Biserică. La joacă, la cumpărături, la plimbare cei doi erau nedespărţiţi. În scurt timp Pupi a învăţat limba oamenilor. Pupi dormea cu Şerban în cameră, însă noaptea, după ce băiatul adormea, Pupi părăsea tiptil camera băiatului şi mergea în pădure la fraţii şi familia sa, pe care-i regăsise în scurt timp după ce-şi mutase locuinţa în sat. În zori, Pupi intra în camera băiatului, iar băiatul se trezea zîmbind şi-l îmbrăţişa pe prietenul său somnoros care lenevea pe covor lângă sobă. Într-o zi, chiar de ziua băiatului, Pupi îi spuse: - Şerban, a venit momentul să-ţi fac şi eu un cadou. Astăzi te voi duce într-un loc în care nu ai mai fost niciodată. Şi l-a luat Pupi pe Şerban şi l-a dus departe în pădure. Şi l-a vârât într-o scorbură mică şi întunecată şi l-a tras după ele prin nişte şanţuri pline de rădăcină. Deodată, în faţa ochilor lui Şerban s-a deschis o mare peşteră, în care erau mulţi urşi, vulpi, lupi, bufniţe, iepuri, căprioare şi alte multe animale. Pupi l-a prezentat pe Şerban. Toate animalele s-au bucurat, fiecare pe limba ei. Numai Pupi ştia să-i vorbească băiatului. S-a încins o petrecere pe cinste. Şerban i-a cunoscut pe fraţii lui Pupi, pe părinţii şi pe bunicii lui. Toţi erau uimitori. Seara s-au întors obosiţi în sat. Pe drum Şerban i-a văzut lacrimile lui Pupi. S-a oprit şi l-a îmbrăţişat: - Pupi, lumea ta este în pădure. Tu trebuie să te întorci acolo şi să trăieşti împreună cu rudele tale. - Nu, Şerban, viaţa mea, din clipa în care m-ai salvat, îţi aparţine. Nu mă voi putea întoarce în pădure până când şi eu la rândul meu, îţi voi salva viaţa. Nu-mi doresc să fii vreodată în pericol, de aceea voi veghea lângă tine tot timpul. Şerban s-a bucurat foarte tare că Pupi nu s-a întors în pădure, dar a înţeles că iubirea şi recunoştinţa lui Pupi erau mai presus decât propriile dorinţe ale ursului. De aceea, cei doi au rămas prieteni pe viaţă!>>

Uite aşa l-am adormit eu pe fiul meu.
Noapte bună, copii!

luni, 4 aprilie 2011

Astazi e si ziua mea!

Nu vreau sa fiu eu mai prejos decat fratele meu. Azi am implinit si eu 4 ani! De aceea va daruiesc si eu o melodie:





vineri, 1 aprilie 2011

Minciuni


De întâi aprilie doresc
cu mult haz să te păcălesc
dar ce ironic, sunt uimită
chiar eu sunt vulpea păcălita!

Aşa că poţi să mă mai minţi
voi înţelege că m-alinţi...
Dar azi în loc de-o vorbă bună
prefer să-mi spui doar o minciună!

joi, 31 martie 2011

Azi e ziua mea!

Azi implinesc un an de cand am venit pe lume. Am cativa dintisori, sunt carliontat si nu-i asa, am figura de ingeras! Sunt ingerasul mamei. Ea se mandreste cu mine!



Si pentru ca ma cheama si George, vi-l daruiesc pe ''Ghita''

miercuri, 30 martie 2011

Tristete

Azi ma simt trista si singura. Si ma simt trista, si din nou trista. Melodia de azi, de fiecare data cand o ascult, ma face sa plang. Sper sa va placa si sa nu va stoarca toate lacrimile. :(



Si daca nu am reusit sa va fac sa plangeti, poate va induc si voua starea de lehamite si de ''nu mai am chef azi, nu am chef de nimic''

marți, 29 martie 2011

Nu e nevoie


Nu e nevoie să-mi vezi lacrimile
ca să simţi ca plâng
nu e nevoie să-mi vezi durerea
ca să simţi cât sufăr
nu e nevoie să mă vezi sângerând
ca să-mi simţi rana

Nu e nevoie să-mi vezi zâmbetul
ca să-mi simţi fericirea
nu e nevoie să mă vezi dansând
ca să-mi simţi exaltarea
nu e nevoie să-mi vezi sufletul
ca să-l simţi al tău

Nu mai este nevoie de cuvinte
ca să mă auzi vorbindu-ţi
nu mai e nevoie de întâlniri
ca să mă vezi
nu mai e nevoie de declaraţii
ca să ştii ceea ce simt

vineri, 25 martie 2011

Am gatit

Nu ma credeti? Am gatit! Friptura cu cartofi prajiti. Nu, nu pentru mine. Nu mananc asa ceva. De cateva luni am devenit vegetariana.:)

Nu va arat ce a iesit. Mai bine uitati-va la asta: