10 porunci de buna traire

1. Cuvântul dat e sfânt. Respecta-ți-l orice ar fi. Ai făcut o promisiune, tine-te de ea, asumati-o.
2. Discretia. Nu te lauda cu ce ai făcut, nu povesti despre lucruri care nu trebuie spuse. Fii discret in orice imprejurare.
3. Te-a rugat cineva sa tii un secret. Sa moara odată cu tine.
4. Nu forța lucrurile sa meargă asa cum vrei tu împotriva dorintelor celorlalti.
5. Diplomatia. De multe ori diplomatia salvează situații aparent fără iesire.
6. Zambeste. In loc sa spui o vorba urata, alege sa zambesti, chiar dacă zâmbetul ți-e amar.
7. Apară-ți familia si prietenii de toți cei care știu numai sa critice.
8. Fugi din calea celor care aleargă numai dupa putere si bani.
9. Spune deschis totul, dar adu si argumente.
10. Nu blestema. Un blestem întotdeauna se întoarce de unde a plecat.

Îmi ceri ceva...

Îmi ceri ceva...
 ... mă rogi
 cu ochii triști pătrunși de amintiri

Te chinui să-mi pronunți
O rugăminte: vrei și cauți să mă uiți
Mă rogi să plec!
Fără s-o spui, o rugăminte e o lașitate
Dar totuși vrei să plec
Fără să mai privesc în spate

Îmi ceri ceva
Șoptit cred eu, dar e un șuierat
Te simt îndurerat și agitat
și vrei să mă evapor
Să dispar
Fără să-mi ceri...

Să plec, deci...
Din suflet asta vrei
Deja de ieri

Da, fac ceea ce-mi ceri...

Îți mai pătrund o dată ochii
și dincolo de ei te văd
Cum mă implori...
Ceea ce nu poți spune tu cu glasul,
îmi spun ei

Acum eu voi pleca...

... și plec,
dar știu și simt
Că încă vrei
Să îmi mai ceri ceva,
sau doar să mă mai rogi ceva...

accept a nu mai sta
n-aș suporta
durerea din dorința ta

Safirele din ochii tăi

safirele din ochii tăi
îmi dau emoții și fiori
C-acum din ele îmi cioplesc
Oglinda-n care mă privesc
Îmi vad pe dinapoi de tine
Sânge scoțând văpăi prin vene
și tresăriri ce clocotesc
când ii privesc

și sticla verde translucidă
De mai greșesc, sta sa ucidă
dar ochii tai sunt mișcători
chiar de ucid, 's încântători
Îngenunchez în fata lor
Trăiesc prin ei și simt ca mor
când nu le vad măcar un ceas
Verzeala lor ca de topaz

Căci ei îmi spun ce fac cu mine
și dacă ce fac eu e bine
și doar prin ei mă tot transform
în vis suav la tine-n somn

Safirele din ochii tai
Atât să știi: sunt ochii mei

Floare albă

Sădește-mă cu grijă, sub soare și sub ploi
doar în pământ fertil, departe de noroi
doar udă-mă cu rouă să-mi faci lăstarii vii
Păzește-mă de vânturi, arșiță, vijelii
 
Privește-mă cu teamă când cresc în ochii tai
și mângăie-mi tulpina ce naște muguri noi
Miroase-mi părul moale plin de polen din aur
și frunzele plăpânde din care îți fac laur

Atinge-mi cu tandrețe petalele fragile
Ce ziua se înalță și noaptea cad docile
Păstrează-ți în toți porii miros de floare albă 
ține-mă lângă tine, zveltă, curată, caldă.


Jeune femme tenant des fleurs, tableau d'Albert Lynch

Olarul

Mă privești ca pe o statuetă
perfectă, dar rece, nudă, inertă
Cu pielea din marmură albă crescută
din mâna ta și din pietre născută

Mă privești fascinat, încântat, încurcat
Mă atingi fâstâcit, rușinat, murmurat
Mă pătrunzi cu privirea greoaie, cu trucuri
mă topești,  mă faci lavă, mă scurgi spre adâncuri

și din nou mă preling lichidă în palme
Mă frămânți, mă amesteci, mă faci oale
Dintr-un lut pământiu, argilos-nisipos
Devin toartă ovală  pe ulciorul lucios

Îmi atingi gura rece cu buze flămânde
Ca să-mi sorbi toată seva de prin vene rotunde
Mă faci una cu tine și din nou mă transformi
în statuia perfecta în care adormi

Un motan alb mustacios

Un motan alb mustăcios
Ne-a intrat în cas' pe coș
Cu funingine pe el
A sărit pe-un scăunel

Coada lungă și zburlită
A spălat-o, a lustruit-o
Toată cenușa din horn
A pictat-o pe covor

Înainte să mai crească
Era ghem de lână deasă
Dar acum așa pătat
Zici că-i drac împielițat

Vis

Mă-ntreb când oare clipa ce plânge si se zbate

Să treacă de hotarul momentului de vid

Va face saltul morții si-n fine va răzbate

Acea încăpățânare ce stă-ntre noi stupid?

Si când îmbrățișarea de-atâtea ori visată

Ca flacăra ce arde tot ce cuprinde-n ea

Va reuși să strângă două scântei laolaltă

Si din cupa plăcerii să bem ni se va da?

Sau când de bunăoară a noastră-nchipuire

Ce-atât amar de vreme durerii i-a fost leac

Va fi pentr-o secundă triumf si fericire

Si visele ne vor fi reale încă-un veac?

 

Un umăr gol

Am un umăr gol
Cu un gât prelungit
Lungit

în palma ta ce-mi străbate
Pielea și sânul

Până mi-atinge

și-ajunge
La umărul dezgolit

Am o gleznă goală
Cu un picior lungit

și prelungit
Pană la privirea ta ce-mi măsoară
Coapsa și genunchiul

și-mi descoperă uimită
Glezna ușoară

Am gâtul lungit

și prelungit
Unui trup dezvelit
Pe care-l frămânți

și te înfierbânți

și-l străbați cu un gând
Răzând
Iubind

și cautând

un gât prelungit,
un umăr gol
o gleznă ușoară
un trup dezvelit
lungit
dezgolit
și obosit

Doi cocoși și-o primăvară

Se duce vântul printre țurțuri
S-aducă soarele-n cerdac
Luându-și ajutoare fluturi,
Niște albine și-un gândac.

Si zboară toți cântând voioși
Totul în urma lor răsare
Uimiți rămân cei doi cocoși
Cu ochii mici privind la soare

După o iarnă cam haină
In care au cântat grăbiți
Nu înțeleg cum de-i lumină
In zorii abia răsăriți

Si cum de-a reușit să fie
După atâta frig căldură
Cum poate vântul să adie
După înghețul ce-l îndură

Totul reînvie, strălucește
Cei doi cocoși cantă mai tare
Că azi natura pregătește
Un anotimp de sărbătoare

Pe care sa o aleg?