Fără sa ma alungi, știu ca trebuie sa plec.
Am un singur geamantan, mic si ponosit. O sa-mi pun in el cele câteva lucrusoare cu care am intrat in viața ta: speranța, visul, extazul, mangaierea si iubirea. Mă uit la ele cât sunt de neinsemnate si le asez cu grija totuși, una peste alta, in cutiuta aceasta fără roti, a carei cheita am pierdut-o cu mult timp in urma.
Pe covor rămân aruncate hainele de care ne-am lipsit când am făcut prima si ultima dragoste: minciuna, deziluzia, uitarea, nepasarea. Aduna-le tu dacă ai chef, eu nu mai vreau sa-mi murdaresc mâinile si sa-mi ranesc ochii.
Plec. Mi-ai lăsat usa larg deschisă. Parca nici soarele nu vrea sa se arate azi. Parca pasind pragul, ating dunele nesfarsite ale unui pustiu. Incotro s-o mai apuc? Ce mă voi face de azi?
Si totuși plec. Mi-e greu sa nu mă uit in urma. Mi-e greu sa-mi opresc lacrimile. Mi-e greu sa închid usa după mine si sa te uit. Dar o voi face.
Pentru ca stiu ca pe pat, ți-am lăsat intinsa camasa mea de noapte din matase albă: sufletul meu. știu ca dacă vei vrea sa mi-o dai înapoi, mă vei cauta pana la capătul pământului, chiar ingenuncheat de va fi nevoie.
Adio, visul meu frumos!







