Aveam căpuşe. Nu pe mine, ci în curte. Era anul acela în care
apocalipsa şi sfârşitul lumii urmau să se tragă de la căpuşe, după cum
relatau canalele de ştiri. Prin urmare, auzind eu de la babele din sat
că există un leac miraculos, m-am dus la farmacia veterinară din colţ şi
am cerut licoarea ucigătoare. Mi-a dat o sticluţă micuţă, de vreo 5 ml.
Acasă, înainte de a o dilua într-o găleată cu apă, citesc îngrozită
pe etichetă: o picătură poate ucide o vacă. Minunat, zic în mintea mea
și pun sticluța goală, după ce o diluez, pe chiuveta din bucătărie, în
ideea ca o voi arunca la coș după ce voi merge la baie. În drumul meu
spre baie, pe blatul bucătariei observ o ciocolată deschisă. Intru
instantaneu în șoc hipoglicemic și îngurgitez cât ai clipi toată
cicocolată, lingându-mi la propriu degetele. Apoi merg la baie, fac ce
era de făcut și când să mă spăl pe mâini eticheta „o picătură, o vacă”
îmi sparge retina. Creierul se inundă, limba începe să mă piște și
conștientientizez în ultima clipă a vieţii mele: degetele, soluția,
vaca…
Târându-mă aproape (de spaimă, nu din alte cauze), ajung la telefon
și sun la cabinet: „doamnă, am lins soluție de-aia cât să moară o ciurdă
de vaci…, ce e de făcut?”. O simt pe doamna că intră în panică, aproape
strigă și mă imploră să fug la spital.
Cu soțul îngrozit după mine și cu sticluța bine ambalată într-o sută
de pungi, ajungem la spital. La primul ghișeu, când dau buletinul și
arăt sticluța, recepționera trage semnalul de alarmă: panică totală.
– De unde aveți această soluție?
– De la farmacia veterinară. Ce-i în neregula? Am dat 12 lei pe ea.
– Este interzisă!
Continuarea
aici
