Resemnarea

Umbre dansează stinse-n tavane 

N-au viața-n ele, dar sunt paravane 

Peste ele nu poți sa treci 

Te palmuiesc cu fiori reci 

Rânjesc tenebru, sunt negre petale 

Putrede, planse, din cea moarta floare 

Nu ai putere sa le înfrunți 

Ai vrea sa fugi, dar pașii-s pierduți 

Stai pironita in neputință

Rememorând tot cu căință

Va veni ziua in care din umbre 

Din nopți plânse și din zile sumbre 

Ziduri macabre se vor prăbuși 

Și soarele tău din nou va zâmbi 

tălpile tale se vor trezi 

Pe drum înflorat cu curaj vei păși 

Va fi ziua-n care resemnarea

In suflet îți va aduce împăcarea 

Alt regat

S-a rupt universul in doua 

Și hăul ce sta intre noi 

Nu poate fi traversat 

De tine, ne mine, ori de muritori 

A plâns cerul aprig 

Și vântu-a murit 

Și-un soare puternic 

S-a prăbușit 

Toate s-au rupt 

Toate-au căzut 

Durerea-i imensa 

Suflet plăpând 

Sunt sigura ca acolo unde tu mergi 

Nu prea exista locuri de veci 

Nu vei munci, nu vei suferi 

Sufletul tău va veseli 

Fii vesel, dara, e darul tău 

Pentru tot timpul când aici ți-a fost rău 

Pentru toată durerea ce-ai îndurat 

Mergi fericit in alt regat...

Iubirea

Iubirea nu e niciodată păcătoasă

Ea este atât de liberă

Atât de limpede

Și de aer pofticioasă

Ca o pasăre

Măiastră

Iubirea nu-i gălăgioasă

E liniştită

Şi e calmă

E languroasă

Și e frumoasă

Ca o madamă

Iubirea nu-i spectaculoasă

E liniară

Ori unduioasă

și nu contează

Când e atât de frumoasă

Și simplă

Precum o linie mai groasă

Iubirea nu-i nimic prea rău

Ci doar prea bun

Ori prea nebun

E un acord

E o vioară

E toamnă, iarnă, ori e vară

E doar miros de primăvară

Pentru că ea doar e

Iară și iară

Soarta

Toți banii din lume i-as da pe iubirea ta 

Dar eu sunt atât de săracă...,

Iar iubirea ta

Oricum n-ar fi de vânzare 

Ce stranie nepotrivire 

De soartă...

Femeia

Femeia are în ea ceva magic 

Ceva unic 

Ceva magnific 

Puțin bizar și poate ironic 

La fiecare gest al ei draconic 

Chipul îi pare 

Puțin angelic

Femeia are în ea ceva magic 

nu-i prea poți ignora
Aspectul iconic

Iubeşte!

Ce greu de înţeles şi chiar straniu îţi pare
că se repetă totul şi ce-a trecut, reapare
că dintr-o poză veche figura ce-ţi vorbeşte
pare un cunoscut, îl simţi cum te priveşte
că dintr-un film străin aproape recunoşti
şi străzi şi personaje, dar şi trairi fireşti
că întâmplarea care tocmai acum se-ntâmplă
parcă ai mai trait-o în urmă c-o secundă
un deja-vu continuu, o viaţă consumată
îţi pare orice clipă, în scurt timp degradată

în fiecare zi îţi retrăieşti rutina
şi zi de zi imagini similare îţi năpădesc retina
aceeași oameni zilnic iți spun poveşti ciudate
și mersul lor iți pare același, zi ori noapte
fiecare an la fel începe și la fel sfârșește
orice clipă trecută în van te irosește
ai vrei să ieși din bucla în care te învârtești
dar ce ironic este, tu te tot adâncești
timpul nu e pierdut, te poți înzdrăveni
și incepand de-acum: iubește! și viu vei deveni...

Frumoasă ești

 

Frumoasă ești

Ca o lumină

Aprinsă într-un stingher cotlon

Frumoasă ești ca o speranță

Și prețioasă

Precum de aur un filon

Frumoasă ești ca orhideea

Lila și movă și suavă

Frumoasă ești

Precum scânteia

Fierbinte,

Stârnită parcă dintr-o lavă

Frumoasă ești ca nemurirea

Ce zace-acuma între noi

Ca un sărut ce zămislește

În suflete fluturi și flori

Scrisoare nescrisă

 

Aș fi vrut să-ți scriu

Să încep cu “dragul meu,

Eu sunt bine...”

Să-ți mărturisesc în scrisoarea mea

Că mirosul algelor înghețate

Pe nisipul violet

Încă stăruie în porii pielii mele

Și în părul răvășit de briză

Aș fi vrut să-ți reamintesc

Prin cuvinte

Prin litere aranjate caligrafic

Pe foaia dictando

Cu cerneală mov

Apusul acela resemnat

Ce ne-a fost martorul

Ultimei nopți de atingeri

Aș fi vrut să-ți desenez

Din nou și nou

Vioara ce mi-a scrijelit sânii

Într-un nestemat poem

De iubire

Aș fi vrut să-ți cant toate acestea

Într-un singur vers

Într-o ultimă scrisoare...

Dar ți-am rătăcit adresa

Ce-ar fi trebuit trecută pe plic...

Inima mea e la tine?

Cândva am pierdut-o

Pe o alee, printr-o pădure, 

Intr-un labirint dureros 

Ori pe undeva, nu mai știu exact, 

A căzut pe jos 

Cât am plâns...

Ca o nebuna am căutat-o In jos și in sus 

Prin ceruri mărunte 

Prin gropi înfrunzite 

In ape sărate, in ape amare 

In râuri, in pietre, in stele și-n mare 

Credeam pentr-o secunda 

C-apare 

Ca intra in pieptul meu

Și bate din nou 

Dar nu era ea, 

Căzuse de neînțeles intr-un hău...

Acum te întreb 

Când stele lucesc gingaș pe cer 

Când zâmbetul ți-e un viu curcubeu 

Când sufletul meu tresaltă firesc 

Când in chipul tău 

Straniu ma regăssesc 

Când atât de ciudat imi este de bine 

Inima mea, iubite, 

Bate in tine? 

Am mâinile curate

Am mâinile curate 

In toate bataliile pe care le-am purtat 

M-am luptat cu sufletul curat 

Și cu pieptul dezgolit 

Am avut o singura arma: onestitatea

Nu încerca sa ma determini 

Sa schimb aceasta arma 

Atacându-ma cu armele tale puternice 

Nu voi ceda! 

Niciodată nu voi putea sa te înfrâng 

in acest duel,

Chiar de tu vei fi cel căzut...

Iar când tu ma vei nimici, 

Voi primi înfrângerea

Demnă și brava, 

pentru ca eu am inima nepătată

și lupt 

cu mâinile goale și curate!