este moda lepselor, sau care o fi pluralul acestui cuvant. m-am gandit ca ar fi momentul sa pornesc si eu o leapsa. sa vedem pana unde ajunge. o leapsa legata de amintiri, nu de carti, nu de poezii. doar de amintiri. va propun sa scormonim in memoria noastra si sa incercam sa descriem prima amintire din viata noastra. sa incercam si s-o pozitionam in timp. cea mai vie, cea mai plina de amanunte si cea mai veche.
imi amintesc ca venise circul la noi in oras. cred ca aveam vreo 2 ani. stiam animalele dupa cartonasele acelea patrate, voi colorate, care se gaseau peste tot in librariile comuniste. stiam bine cum arata si cum face fiecare animalutz in parte: vaca face muuu, cocosul cucurigu, gaina cot-codac, ratza mac-mac, catelul ham-ham, pisica miau, puiul piu-piu, magarul i-ha, curcanul glu-glu, gasca ssssss, oaia be-heee si pupaza pu-pu. eram fericita de fiecare data cand vedeam un animal la bunicii mei la tzara si mai fericita eram cand puteam sa iau unul in bratze. dar... acum era momenetul sa vad animale noi. eram entuziasmata cum nu mai fusesem niciodata. mama mea m-a imbracat frumos si am plecat plini de curiozitate la circ, un cort mare si albastru amplasat langa stadionul din oras. am mers mult pe jos. parca nu se mai termina drumul ala. cand am ajuns m-am asezat nerabdatoare pe o banca improvizata din lemn, pe randul cel mai de sus, ca sa vad bine totul. a inceput circul. clovni, acrobati, dansatori... toti erau imbracati minunat, cu haine sclipitoare si erau foarte hazlii. am stat cu sufletul la gura la fiecare saritura in aer, la fiecare pas pe sarma foarte inalta, am ras la fiecare gest al clovnilor. la sfarsitul circului a aparut un mare elefant. nu mai vazusem niciodata asha ceva. era imens. cred ca si acum mi s-ar parea la fel de mare ca si atunci. un nene imbracat in negru a venit si si-a bagat capul in gura elefantului, iar elefantul a inchis gura. stiu ca am facut ochii mari si m-am abtinut de emotzie sa tzip. in scurt timp omul a scos capul de acolo si toata lumea a inceput sa aplaude frenetic. este amintirea care mi-a lasat o infiorare in mine mult timp. cand s-a terminat spectacolul, eu asteptam asezata sa inceapa urmatorul. dar n-a mai inceput. circul a plecat de la noi din oras si nu s-a ma intors niciodata. cel putin pana cand am facut eu 18 ani si m-am mutat in capitala.
acum astept sa se faca fiul meu mai maricel, sa mergem impreuna la circ. si poate un om imbracat in negru o sa-si bage din nou capul in gura unui elefant. si poate o sa simt din nou acel fior format din teama, curiozitate, suspans, groaza si fericire. cine stie?
Dau leapsa mai departe catre: innuenda, inconstantin, tiberiu lovin, cineva.eu, alice si oricui vrea s-o preia si crede ca are ceva de povestit din minunata copilarie. va astept povestile cu nostalgia anilor care nu-i vom mai putea retrai decat prin ochii propriilor copii.
bun, deci deja am două lepşe neonorate. Mi-aţi dat de lucru. Şi tu şi pisicot.:)
RăspundețiȘtergereImi amintesc de cutremurul din 1977,avem 2 ani,eram la tara,la bunici....era frumos la tara...mereu faceam ce voiam ...in curte aveam un nuc mare,cam cit un bloc cu 4 etaje,nu mai vazusem un copac atit de mare;deodata,cerul s-a luminat si am auzit niste vuiete puternice,trosnituri,am fost luata in brate si dusa afara...era lumina afara...dar nu lumina zilei,ci o lumina albastrui- portocalie;l-am intrebat pe bunicul meu,ce se intimpla,iar el mi-a raspuns calm:nu te speria,trece un tren pe sub pamint...noi stateam noi in mijlocul curtii si am vazut cum nucul se apleaca catre noi....era ca o imensa aratare care se apleca catre noi,oamenii de rand,sa vada ce facem...am amutit;nu mai exista nimic in jur,totul se invartea si se clatina,trosnea si vuietul era ca un strigat in noapte;am inlemnit cu totii ,ca si nucul care a ramas cu crengile la pamint...clipe nesfirsite de sentimente contradictorii,feeria imaginii,linistea si trosnetul...s-a rupt nucul...bunicul meu a inceput sa fuga...tipam...dar dupa un timp,
RăspundețiȘtergerecalm ,el mi-a zis:gata, a trecut!a trecut trenul!a fost greu...atunci a fost ultima data cind imi amintesc de bunicul meu,citeva luni mai tirziu..a murit!
amintiri,amintiri....hmmm ma bag si eu singura in seama ,si cum la scris nu ma prea pricep am postat mai multe fotografii cu ..amintiri .E drept ca unele poze sunt facute cand eu nu ma nascusem inca ...nici macar parinti nu erau :) dar e placut sa vad ce a fost si ce a ajuns orasul meu Mangalia :))
RăspundețiȘtergerebine ai venit, sireneanee. foarte frumoase fotografiile. acum cativa ani am petrecut o vacanta de vis in Mangalia. Mi-au placut acolo oamenii. Si mi-a placut mult si marea din Mangalia.
RăspundețiȘtergere