Poezie învolburată

aş vrea din nou să-ţi spun o poezie
dar glasul mi-a fost stins
de valurile care s-au proptit
descătuşate pe stânca tăcerii

s-au izbit cu putere de ea
şi s-au retras înspumate în marea agitată
au vrut să tragă după ele
toate cuvintele pe care
ţi le-aş mai fi putut spune cândva

şi ea, marea
care ne-a fost martoră la toate
iubirile noastre submarine
şi care ne-a legănat vremuri neterminate
pe spumele ei albe şi moi

ea, marea, tocmai ea,
mi-a furat glasul şi toate cuvintele
pe care le-aş mai fi putut rosti
şi toate mărturisirile pe care le-aş mai fi putut face
şi le-a vârât într-o scoică uitată pe fundul ei nisipos

şi glasul meu şi poeziile mele
pe care ţi le-am adunat în timpul acela nesfârşit
cât am navigat pe valul veşnic mişcător
au rămas închise acolo ca o perlă
nedescoperită de nimeni