marți, 7 octombrie 2008

cazaturile mele


Weekend-ul acesta am fost la Vâlcea și mi-am revăzut copilul după trei săptămâni de dor cumplit. Mulți ma condamna pentru faptul ca-mi țin fiul departe de mine, dar credeți-ma, n-as putea sa-i ofer siguranța financiara altfel. Revederea mi-a redat optimismul exagerat (pana la prostie) care ma caracterizează și energia necesara ducerii la bun sfârșit a lucrurilor începute.

In fine, azi mi-am propus sa va vorbesc despre câteva dintre "căderile" mele. La propriu. Am "căzut" și la figurat, în primul an când am dat la arhitectura. Dar m-am "ridicat" rapid și am dat în toamna la Construcții. Si ca ca sa ies victorioasa din aceasta "cădere", am intrat în anul următor si la universitatea visata. Si le-am terminat pe amândouă, ca sa moara dușmanii de ciuda.

Dar nu despre asta este vorba, ci despre căzăturile, împiedicările, alunecările mele la propriu.

Fiind mica de înălțime, îngrozitor de mica, am purtat tot timpul B.P.- uri (pentru cine nu cunoaște termenul BP = bucuria piticilor), adică încălțăminte cu tocuri și tălpi exagerat de înalte. Știu ca încălțându-ma astfel nu am făcut decât sa-mi atrag și mai mult atenția asupra marelui meu complex, dar nu mi-a pasat niciodată. Pe tocuri foarte înalte m-am simțit întotdeauna "la înălțime". Dar înălțimea mea falsa mi-a adus si multe neplăceri cauzate de penibilele cazaturi. Cu timpul am făcut o arta din a cădea de la înălțime și am început sa antrenez în căderea mea și persoane aflate, printr-un ghinion maxim langa mine.

Prima mustrare mi-am luat-o de la diriga, in clasa a XI-a, când am pășit țanțoșă pe niște tocuri zgomotoase la tabla. Știam matematica, clar lucru, dar era o sfidare sa scriu exercițiul la tabla cocoțată pe cele mai înalte tocuri existente în comerț la vremea aceea. "Tarita (căci asa ma chema înainte de căsătorie), ce te mai chinui tu pe toacele alea!, mi-a spus diriga cu dispret. Nu, doamna diriginta, credeți-ma, merg foarte bine pe ele!." Nu era evident lucrul acesta și s-a dovedit în scurt timp. La bac, la prima proba, m-am lungit toata în mijlocul clasei, stârnind râsete pana la lacrimi. Aveam niște sandale negre, cu tocuri de 12 cm. S-au rupt amândouă, tocurile s-au smuls pur și simplu din tălpile mele. Am dat proba scrisa la limba romana desculță. Dupa examen m-am dus la o colega care stătea lângă liceu și am imprumutat o pereche de pantofi cu tălpi subțiri, subțiri, cu 3 numere mai mari. Am mers ca o rata pana acasă, murind de rușine mai mult de faptul ca eram prea pitica decât de faptul ca pantofii atârnau la mine-n picioare ca limbile vacilor satule care-și spală vițelușii nou-născuți.

Pentru cine nu cunoaște scările din holul facultății de arhitectura, îl sfătuiesc sa dea o fuga, ca sa înțeleagă mai bine cum m-am simțit eu când am aterizat de la capătul lor de sus pana în capătul celalalt, ca o sanie bine lustruita, cu mare grija sa adun pe fund tot praful adunat pe ele în zeci de ani de existenta. Nu-i bai ca mi-am făcut fundul negru de vânătăi. Nu-i bai ca zeci de capete luminate care erau întâmplator în holul facultății au ras pe înfundate pana am ieșit pe ușă si apoi in cor, într-un ras isteric. Problema cea mai mare a fost ca niciodată n-am mai găsit în comerț cizme cu tocurile acelea impresionant de înalte. Bineînțeles ca s-au rupt ireparabil. :(

Primeam săptămânal pachet de acasă. In fiecare duminica ma îmbrăcam frumos (pe vremea aceea nu ieșeam din casa nefardata și nepusa la 4 ace) și ma duceam la gara sa ma aprovizionez. De cele mai multe ori ma duceam singura, nu prea aveam colegi în cămin din același oraș cu mine. Cei care mai mergeau la gara după pachet, plecau în timp util sa nu întârzie, drept urmare găseam rareori parteneri de drum. Ca o floare, ca un boboc de floare frumos mirositor ce eram, pășeam agale spre stația autobuzului 282. Aranjata, fardata, parfumata ieftin cu Oriflame, mergeam cu grija sa nu-mi stric pantofii foarte înalți, găsiți după îndelungi căutări în Unirea. La câțiva pași distanta, autobuzul s-a teleportat brusc în stație și imediat s-a umplut cu oameni. Am grăbit și eu ritmul, era deja foarte târziu. In dreptul lui chiar am început sa alerg. Pesemne ca șoferul nu m-a observat, căci mi-a închis ușile în nas și a plecat burdușit cu oamenii unii amuzați, alții îngrijorați. Eu am rămas întinsă pe trotuar, plina de nervi. M-am ridicat, mi-am scuturat sacoul din catifea neagra de praf, mi-am recuperat pantofii (ah, pantofii, cât țineam la ei) și m-am ascuns într-un colt de stație pana ce a venit colega de camera cu o alta pereche de sandale (a, ploua un pic afara, era deja toamna). Mi-am scos șosetele transparente, mi-am pus sandalele și am așteptat, tot ascunsa, venirea unui alt autobuz. Nu pot sa va spun cât mi-a fost de frig în picioarele dezvelite pana la gara și înapoi și în cele 20 de minute de așteptare în stație și încă cele vreo 50 de minute pana mi-am recuperat pachetul din autobuzul deja retras la garaj.

Spre sfârșitul facultății am început sa port ținute sport. E drept, mai mergeam și la sala pe vremea aceea. Eram si ceva mai supla, cam cu 20 kg mai supla decat acum, dar asta e alta poveste. Imi găsisem printro minune, intrun second-hand o pereche de pantofi sport cu talpa ortopedica foarte înaltă. Doamne, cât am iubit adidasii aceia. Erau albaștri, cu șireturi galbene și talpa înaltă alba, din doua straturi. Eram în autobuz, era deja ora 8 și ma grăbeam sa ajung la serviciu. Evident, eram în întârziere. Am coborât în graba din autobuz și din nefericire, când am pus și al doilea picior pe trotuar m-am împiedicat de aerul din jurul meu. Si am căzut, ca o pleașcă lângă autobuz. In căderea mea, m-am agățat de prima persoana de lângă mine, o d-ra frumos îmbrăcată în ținută office. S-a prăvălit cu toata masivitatea ei lângă mine, peste mine, strivindu-ma ca pe un gândac. Uff, am avut noroc, mi-a rezistat încălțămintea, dar nu mi-au rezistat ochii s-o privesc pe dra. M-am scuzat, mi-am cerut iertare, am implorat-o sa ma ierte, far sa ma uit la ea. Am fugit mâncând pamantul dupa ce s-a ridicat și ea. Nu știu ce s-a întâmplat cu dra, dar nu cred ca s-a mi dus la birou in ziua aceia.

Intro iarna, ieșeam din scara blocului soțului meu, cocoțată pe niște cizme cu talpa ortopedica de 12. Pe jos, gheata. Am alunecat, dar nu mi-am putut redresa poziția și mi-am lipit fundul, spatele și capul de cimentul înghețat. Se zice ca te căsătorești când iei asa o căzătură. M-am căsătorit și eu în același an, în vara. Si la nunta nu m-am împiedicat deloc. Pe cuvânt!

Mai sunt si altele ca mine aici:
http://www.youtube.com/watch?v=3RB2Hlqw-KY

5 comentarii:

  1. Vreau si eu BP-uri :)) ... sa ajung la 1.90 m :)) ... oricum tu te ridici ... :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Vaai, ce drăguţ!:)) Pe mine m-a lovit tot aşa, dar din motive diferite.

    Când eram în şcoala generală eram cea mai înaltă din clasă. Nu ştiu, dar am impresia că pe vremea aia încă nu era moda manechinelor, sau eram eu prea mică să o înţeleg. Cert este că eram complexată că-s prea înaltă.

    Invariabil, băieţii "după care mă ţineam" erau mai mici de înălţime decât mine!:)

    Evident, căutam numai incălţări cu tocuri joase. Vara balerini, iar iarna cizme căzăceşti sau ciocate.

    În clasa a 10-a, însă, un iubit de-al meu m-a certat că mi-e ruşine cu înălţimea mea şi m-a pus să port tocuri de câte ori sunt cu el (ăsta era înalt). Mi-a plăcut.

    Şi de atunci, cu nesimţire maximă şi dispreţ pentru orice fel de potriviri cu peisajul, port orice fel de tocuri, dacă-mi place pantoful.

    Majoritatea sunt tocuri de 8-10 cm. Eu am nativ şi desculţ 1.80 m. Dar nu mă mai întreb niciodată câţi metri am cu pantofii preferaţi în picioare. Doar mă bucur de ei şi mă simt bine.

    RăspundețiȘtergere
  3. razvy: oricând ai nevoie, te pot ajuta cu orice dimensiune (în cm pe înălțime) ;)

    innu: Cred că dacă aș avea și eu 1,80 tot nu m-aș lăsa de purtat tocuri. Si papucii de casă au talpă groasă. Si încă ceva: dintotdeauna mi-au plăcut bărbații înalți şi mașinile mari. De aceea sunt căsătorită cu un bărbat înalt și conduc o mașină mare (dar nu atât de mare pe cât mi-aș dori). De înălțimea bărbatului însă sunt mulțumită. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. hehe, si eu mi-am dorit mereu in copilarie + adolescenta incaltari care sa ma mai inalte, dar cum tot familionul din partea mamei lucreaza in industria modei, nu mi-am ales niciodata eu hainele si incaltarile... plus ca eram prea timida ca sa spun ca nu imi place sa umblu doar pe chestii cu talpa joasa, ca ma fac sa ma simt prea pitica... de fapt imi era rusine sa recunosc simplul fapt ca ma simteam pitica

    mare bucurie pe mine pe la sfarsitul liceului cand am primit niste sandale cu tocuri finute, dar nu subtiri rau care ma inaltau cu 12 cm :D am fost atat de incantata de ele si m-am adaptat asa usor la mers pe tocuri incat am primit vreo 20 de modele de sandale cu tipul ala de talpa :D

    cat despre trante, am luat destule... dar nu de pe tocuri :P

    RăspundețiȘtergere

Comentariul tău este important pentru mine!