Poveste de iubire

A fost odată....
Asa a început povestea lor. Ea era încă în școala gimnaziala, el era deja mare. Era licean. Niciunul nu înțelegea ce i-a plăcut mai întâi la celalalt. Ochii curioși? Buzele mereu în încercarea de a spune ceva, dar întotdeauna neputincioase? Mâinile copilăroase care treceau prea des prin par? Tremurul nestăpânit al corpului sau transpirația rece din palme?

Prima îmbrățișare a venit ca o adiere și i-a surprins pe amândoi. Primul sărut s-a consumat pe o frunza de nufar. A fost urmat de plimbări lungi și cuvinte nerostite. Niciunul nu putea spune ceva, orice. Amândoi își făceau scenarii, își pregăteau conștiincios frazele, dar, când se întâlneau, ceva îi împiedica să-și rostească cuvintele pregătite de cu seara. Mergeau mereu tăcuți, fericiți ca se țin de mână. Lumea era a lor, iar iubirea dintre ei era la fel de plina ca un cer înstelat.
Câteodată își făceau mici cadouri: un volum de versuri sau doar o poezie pe un bilețel, un album pop sau doar un cântecel înregistrat pe o caseta uzata, un film la cinema sau doar o fotografie învechită. Povestea o scriau chiar ei, iar personajele erau atent selecționate, ca actorii intro piesa de teatru regizata bine.
Veșnicia stătea la picioarele lor. Povestea lor era sortita nemuririi.

Prima vara petrecuta despărțiți le-a adus adus primele lacrimi de dor. Revederea a fost fantastica. Iubirea lor era acum un dans nesfârșit pe o scena îmbrăcată în flori. Distanta ii apropiase mai mult, mai frumos, dar cuvintele tot nu-și găseau portița să iasă. Povestea se consuma în tăcere, pentru ca în definitiv nici nu aveau nevoie de cuvinte. Oricum își puteau citi gândurile. Si de multe ori roșeau fără sa se vadă, doar știind la ce se gândește celalalt.

Anii au trecut în tăcere. La fel de frumoși ca prima zi în care s-au văzut. Erau sortiți unul altuia.

Intro noapte a fost o furtuna groaznica. Era frig și întuneric. El, la câțiva pași distanta, tremura de spaima. Pământul a fost zguduit de un fulger nemaivăzut. Si intre ei s-a deschis un hău negru. Pe geam se putea vedea gaura dintre casele lor. Aripi de-ar fi avut ar fi zburat pe malul celalalt. Niciunul nu putea striga, doar se priveau îngroziți. Vin spre tine! i-a auzit ea gândul și s-a retras 2 pași de la fereastra. Ploaia cădea rece și puternica pe pervazul de piatra. Câțiva stropi au atins-o. Răceala stropilor au înghețat-o. L-a văzut doar cum își ridica mâinile deasupra capului, cum își ia avânt și se arunca în prăpastia întunecată. Aripile nu i s-au deschis. Malul era prea departe.

Dimineața, prin perdeaua roza pătrundea un soare puternic și vesel. Orice nor dispăruse. Parca nici n-ar fi plouat vreodată. S-a dus la geam. Prăpastia se inchisese. In locul ei rămăsese el, întins, cu aripile frânte. Ochii ii erau deschiși și parca priveau cerul, la fel de albastru. Lângă aripile lui insângerate stătea ucisa povestea lor, frumoasa ca o dimineață senină.

I-a desprins cu grija aripile și le-a spălat de sânge. Le-a așezat în camera ei. Câteodată și le punea și se privea ore în sir în oglinda. Era tot ce-i rămăsese de la el: o poveste de iubire nerostita și o pereche de aripi care nu i se potriveau.