duminică, 15 ianuarie 2012

O, rămâi



“O, rămâi, rămâi la mine,
Te iubesc atât de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric
Te asamăn unui prinţ,
Ce se uit-adânc în ape
Cu ochi negri şi cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,
Prin mişcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec
Cum îngâni cu glas domol,
În a apei strălucire
Întinzând piciorul gol

Şi privind în luna plină
La văpaia de pe lacuri,
Anii tăi se par ca clipe,
Clipe dulci se par ca veacuri.”

Astfel zise lin pădurea,
Bolţi asupră-mi clătinând;
Şuieram l-a ei chemare
Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot…
Unde eşti, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?

2 comentarii:

  1. Câtă gentileţe şi frumuseţe poate suporta un om?
    Fie-i viaţa veşnică acolo..printre aştri..cei mari.

    RăspundețiȘtergere
  2. Tot atât de mult cât nu poate suporta urâțenia și nesimțirea. Eminescu și-a câștigat nemurirea. Nu sunt mulți care pot face asta. :)

    RăspundețiȘtergere

Comentariul tău este important pentru mine!