A fost odată o fată. O fată şi atât, niciun cuvânt în plus nu ar putea-o descrie mai bine. Într-o zi banală de primavară, când încă bucăţi de zăpadă îngheţată şi murdară se mai puteau zări în colţişoare umbrite, fata se îndrepta spre căsuţa ei. La un moment dat, drumul ei atât de cunoscut, de drept şi fără pericole, s-a crăpat. Fata s-a oprit nedumerită. Crăpătura creştea, deschizându-se în faţa ei ca un hău întunecat. Apoi, o forță nemaivăzută a tras-o în ea. Era întuneric în jurul ei, era frig şi-şi simţea sângele cum iese cald prin crăpăturile din piele făcute de pietrele şi radăcinile de care se lovea în cădere. Şi-a înfipt degetele în peretii prăpastiei, dar greutatea propriului trup o trăgea tot mai jos. Contactul cu pământul a fost zguduitor. Își simţea corpul neputincios pe pământul rece, aproape înghețat. Sângele i se uscase pe piele. Loviturile de pe trup încremeniseră într-o durere unică, amestecată, totuşi suportabilă. Ochii nu puteau vedea nimic, deşi erau descchişi. Acolo, pe fundul prăpastiei, era beznă.
O vreme, a crezut că a murit. Dar nu, supravieţuise şi trebuia să caute o iesire spre lumea din care venise. S-a ridicat cu greu. Genunchii îi tremurau, iar tălpile rămase fără pantofi abia suportau apasarea mersului.
Pipăind cu degetele pline de pământ pereţii din jurul ei, fata noastră a mers, nu se știe cât, până ce a găsit niște sfori groase, umede şi alunecoase. A tras de ele, le-a mirosit, le-a pipăit şi a încercat să se caţere pe ele. Ca printr-o minune, a reușit să iasă din prăpastie.
Mare i-a fost surprinderea să constate că la suprafață lumea nu mai era cum o ştia ea. Parcă totul dispăruse. Nu mai existau case ca cele din orăşelul ei. În această lume totul părea dintr-un roman SF pe care-l citise ea când era mai mică. Oamenii mişunau haotic cu câte o cutie strălucitoare în mână, nepărând a avea un scop anume, afişând chipuri reci, indiferente. Când a oprit un om oarecare ca să-l întrebe încotro s-o apuce, aceasta i-a deschis cu o mare bunăvoinţă cutia şi i-a spus că o poate ajuta: "alege-ți ce vrei de aici" şi a îmbiat-o cu bani, bijuterii, chei de mașini, bilete de călătorii, printre care străluceau, ca nişte diamante puterea, ironia, invidia, egoismul şi alte sentimente despre care şi ea citise în cărţi. Se uita năucă şi nu înţelegea. Era într-un coşmar, nu putea fi real.
"Eu vreau să ajung acasă!" a ţipat cât a putut de tare, dar nimeni nu a auzit-o.
Într-un târziu a adormit epuizată pe pământul umed. Auzea ca prin vis forfota din jurul ei, uneori aproape simţea loviturile din greșeală ale oamenilor care treceau pe lângă ea în grabă, evitând-o în ultima secundă. Când s-a trezit, lângă ea a găsit două cutii: una strălucitoare, cu lăcăţel de aur, ca a domnului de la care ceruse ajutorul şi una din lemn, mâncată de molii, cu crăpături şi fără lacăt. A realizat atunci că în locul din care venise nu va mai putea ajunge niciodată. A înțeles că va trebui să trăiască în noua lume, lumea reală, în care ajunsese dintr-o greșeală.
Nu a stat mult pe gânduri ca să aleagă cutia cu care se va afişa în lume. A ales-o pe cea fără lacăt, urâtă, crăpată, învechită. În ea era sufletul ei şi ştia că nu are nevoie de mai mult de atât în viaţă ca să se adapteze în lumea reală. Dar nu a fost aşa. Printre acei oameni care alergau cu cutiile pline de strălucire, una mai impresionantă decât alta, ea părea de pe alta planetă. Uneori se uitau la ea, la cutia ei şi radeau. Unii începeau să şuşotească, alții o arătau cu degetul: "uite, umblă cu o cutie goală şi atât de veche".
Anii au trecut. Viața fiecărui om era analizată după cutia pe care şi-o afişa. Unii reuşeau să-şi facă propria cutiuţa mai strălucitoare, montau pe ea noi şi noi nestemate, altora li se mai mătuia din strălucire. Cutia strălucitoare a fetei a rămas aşa cum a primit-o, nici măcar nu a avut curiozitatea s-o deschidă vreodată.
Dar într-o zi fata, de acum femeie, a văzut un bărbat cu o cutie ca a ei. Era la fel de grăbit ca ceilalți oameni, dar cutia sărăcăcioasa îl făcea să pară special şi-i proiecta pe chip o strălucire ireală. A alergat după el, l-a strigat. Cu greu a reușit să-l prindă şi să-l roage s-o asculte.
- Avem cutii la fel, din lemn, fără lacăte, i-a şoptit cu ochii sclipind de fericire şi înflăcărare.
- Da, a spus el, aşa pare, dar nu sunt la fel. Deschide-o pe a ta!
Ea i-a luat mâna tremurând de emoţie şi i-a pus-o pe capac, îndemnându-l să-l ridice. Faţa îi vibra de speranța că, văzându-i sufletul ascuns acolo, o să-i considere cutia la fel ca a lui şi o să-şi dea seama că ea este altfel. El a ridicat capacul şi a zambit: "Vezi? E goală cutia ta. Cutia mea, chiar dacă e sărăcăcioasă pe dinafară, înăuntru e plină cu tot ce vrei." Şi a vrut să-i deschidă capacul ca să-i demonstreze.
Dar ea a ales să fugă. Singura sanşă ivită i s-a năruit, prăbuşind-o iremediabil. A mai avut puterea să-şi care cutiuţa urâtă până la gura hăului din care venise şi a aruncat-o în cel mai ascuns loc posibil, întunericul din care supravieţuise şi se ridicase cu mult timp în urmă.
Acum, dacă o vedeți pe stradă, umblă la fel ca toți oamenii, grăbită, absentă, cu o cutie strălucitoare în mână. Nu o întreba niciodată de cutia cu care a ales atunci să umble în lumea reală, decât dacă ai şi tu o cutie la fel de goală cu care te poți afişa. Poate doar atunci va mai avea curaj să coboare în prăpastie ca să-şi recupereze cutia în care-şi tine la adăpost singura ei comoară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul tău este important pentru mine!