Un joc

 

să ne jucam cu focul!
tu aduci vreascurile
mici surceluţe din cuvinte,
gesturi şi atingeri diafane
eu pun scânteia.

să ne jucam cu apa!
tu răstorni pocalul
cel plin de mângâieri şi adieri
în vraja curgătoare
eu torn nemurirea

să ne jucam de-a focul şi văpaia
de-a marea şi nisipul
de-a cerul si nemarginirea
tu pornesti jocul, fără reguli
câștigă cel ce se îndrăgosteşte

 

Vis înghețat

înfiorată mi-e amintirea ta
ca o crizantemă zgribulită
sub răceala zăpezii timpurii
și-nfrigurat mi-e sufletul de lipsa ta
ca pielea arsă sub un soare hain,
cerșind răcoare

brațele îți caută oarbe trupul
continuâdu-și tremurul spasmic
în zorii întinși spre zări incolore,
iar buzele murmură crăpând sub sărutul
așteptat, visat, răstignit
dintr-o amintire...

pașii îmi schimbă direcția corpului către tine
parcă ascultând de-o busolă defectă
mă-mpotrivesc, nu vreau să te caut,
dar freamătul atingerii trecute
mă cheamă în visul abia simțit
radiind beții de stimuli

nu ești aici și sunt înfrigurată
ca o așezare pustiită
de crivățul iernii prelungite sub noi...
o singură mângâiere de te-ai milosti
să-mi străbați cu palma peste chip,
mi-ar fi suficientă pentru a te vrea iar

Cântec pentru chip cioplit

Stranii sunete-mi trimiți din îndepărtate zări
depășesc deșerturi, ceruri, mări
zboară invizibil dincolo de stele
sunete asbtracte, fiori cresc din ele

Ca o melodie sufletu-mi încântă
mii de luminițe îmi dansează, îmi cântă
și ca într-o vrajă dintr-o simplă poză
a crescut cioplită chipul de mimoză

prin ce întâmplare și prin ce minune
sunetul din piatră scrie versuri fine?
cum poți frumusețea ce ți-o porți în suflet
să ți-o verși în mine doar printr-un răsunet?




 

A scrie = a trai?

Uneori cred că scrisul este singurul mod de a mă exprima. Alteori cred că a scrie mă ajută cumva. Mă ajută să mă înteleg și să fiu înțeleasă. Dar...scrisul este doar o evadare persoanală, neînsemnată pentru restul lumii. Nu mă citește nimeni doar din ceea ce scriu. (Și oricum nu interesează pe nimeni să mă înțeleagă. Ce-i prostia asta ?!). Probabil că trebuie să ies din această lume imaginară în care poveștile halucinante deformează realitatea. Viața e tristă, oamenii sunt egoiști, nevoile primordiale detronează sentimentele. "A scrie" nu este un mod de a trai, ci un drum sigur spre "moarte". Scriind îți pierzi abilitatea de a vorbi, caracteristica esențiala în relațiile sociale, nu?

În concluzie, pentru un timp nu voi mai scrie. Nu știu cât va fi acel timp: o oră, o zi sau un timp ... Nu voi mai scrie până atunci când voi crede că am învățat să traiesc, că am învățat ceva de la oamenii care se iubesc doar pe ei, pentru care contează doar propria persoană. Că am învățat să trăiesc în lumea reală. Exact așa cum face toata lumea.

Știu

știu că mă privești pe ascuns
cu coada ochiului rușinat de privirea mea
știu
pentru că-ți simt văpaia arzându-mi pielea,
înfrigurând-o

știu că mă porți în gândurile tale
de fiecare dată când ești singur
știu
pentru că-ți aud iubirea zdrobindu-mi rațiunea
înnebunindu-mi-o

știu că mă visezi
în unele nopți triste și reci de insomnii prelungite
știu
pentru ca te întâlnesc în visele mele
marturisindu-mi

știu că mă iubești
putin metaforic, putin interzis,
dar o faci
pentru că sufletul meu nu mă minte
vreau doar să recunoști!

 

De nouă vieţi

Te-aştept de nouă vieţi încoace
cu totul doar a ta, la fel de inocentă
dar plânsă şi uneori
prea secătuită

ochii mei? precum îi ştii
tot plini de lacrimi, dar la fel de vii
şi buzele aşa cum le-ai gustat
tot dulci, mustind a sărutat
şi palmele? la fel de tremurânde
cu braţele uşoare şi plăpânde

te-aştept...
nici nu mai ştiu de câte vieţi
de câte veri toride, de câte clipe reci...
privirea mea e-ntoarsă spre era ce-a apus
când te-ntâlnâi o clipă,
dar nu te-am prins...te-ai dus...

de-atunci te tot aştept
parul îmi tot creşte
aşa cum tu-l ştiai: fluturând ştrengăreşte
şi trupul meu ce-o clipă
l-ai frământat-ntr-o doară
de nouă vieţi încoace
a-nceput să mă doară

de nouă vieţi te-aştept
la fel cum tu mă ştii

mai vii sau nu mai vii?

Voi fi departe

voi fi departe
când vei înţelege
câtă nevoie am avut de tine

mă vei căuta
cu braţele zbătându-se în gol
şi cu ochii încețoșați de durere
printre amintirile
ce ne-ar fi putut fi comune

vei incerca sa-mi atingi chipul
în imaginea invizibilă
din fotografia promisa,
dar chipul meu va fi în altă parte

voi fi altă femeie
când imi vei înţelege suferinţa
acea suferinţă pe care tu o credeai glumă
şi la care zâmbeai,
asigurându-mă că nu sunt singură,
deși... eram!

va fi prea târziu
şi eu voi fi prea departe
atunci când vei avea nevoie
de mine
şi de iubirea mea

Îngenunchere

Uneori ritmul acesta infernal ne îngenunchează.

Alteori, așteptările noastre sunt poate prea mari și dorințele neîmplinite ne ucid speranța, optimismul, chiar zâmbetul.

Ne prăbusim și refuzăm să ne mai ridicăm.

Uite așa, vine o vreme când trebuie să rămâi închisă.

Închisă în tine, în propria pivniță, pivniţa aceea cu zăbrelele îndoite de puterea cu care ai tras de ele ori de câte ori ai vrut să ieși de acolo.

Acum, pentru o vreme, trebuie să ramâi acolo.

Să rămâi îngenuncheată până vei avea puterea să-ți desprinzi genunchii însângerați de betonul zgrunțuros,

Să stai cu privirea placată până ce-ți vor seca lacrimile.

Va veni o vreme când vei putea visa din nou, când vei avea puterea să speri, să-ți dorești, să zâmbești aşa cum numai tu știi să o faci.

 

Sunt cuvinte

sunt cuvinte care îți alină sufletul
ca o mângâiere te pătrund prin piele
și înăuntrul tău, ca printr-o vrajă
se transformă în fericire

sunt cuvinte care îți mângâie spiritul
ca o îmbrățișare îți cuprind trupul
și în toate simțurile tale, ca o magie
dau naștere la exaltare

sunt cuvinte care te învăluie cu totul
intră în tine ca razele soarelui
 și oricât ți-ar fi de frig și de întuneric
printr-o minune, ele te încălzesc

unele cuvinte sunt magice
 și ele contează mai mult decat
prezența fizică
a celui care ți le împărtășește

O revedere

o revedere
ca o adiere
cu priviri îmbrățișându-se
și cu atingeri contopindu-se
ca atunci când vântul
străbate lin florile abia răsărite
dintr-un copac,
înfiorându-le

o revedere
ca o poezie
cu cuvinte abia rostite
și mângâieri abia atinse
ca atunci când ploaia caldă
stropește florile însetate de iubirea luminii,
răcorindu-le

o revedere
ca o poveste de dragoste
o revedere
ca o îmbrățișare

Te uit

te pierd...
brusc, le fel ca pe un vis odată cu venirea dimineții
te uit...
așa cum uiți fără să vrei o amintire-atât de veche
te-alung...
din gânduri, ca pe o fantomă, știind că nu există
te-ndepărtez...
de mine, ca pe-un necunoscut ce poate fi periculos

te pierd...
ca apa absorbită de scoarța de pământ uscată
te uit...
ca pe durerea bolii abia vindecate
te-alung...
ca pe-o străină tristă, îndurerată
te-ndepărtez...
pentru că nu mai pot să te urmez

te pierd...
ușor, tiptil, pe nesimțite și pe nevăzute
fără să vreau să te alung
fără să simt că te îndepărtez
mă înspăimânt...

te pierd...

te-alung...

te uit...


 

Sinceritate feminină

sunt o femeie sinceră:
nu te mint când îți spun
că-mi ascund inexact
un regret, un gând, un fapt
în baloane de săpun
şi că tu, doar suflând
mă transformi
dintr-un fapt, într-un gând
din firesc, în nefiresc
din credință, în grotesc
şi ca ochii mei de-mi plâng
poți vedea fix în ei
printre lacrimi transparente
printre crize inerente
suferinţe de femei

transparentă sunt, îți spun
ca un balon de săpun...
nu sufla, nu respira,
căci de-ndată voi zbura!

transparența mea e-a ta.
stă doar în puterea ta
sa mă poți zări din ea...

Trei cuvinte

din noi au mai rămas
doar trei cuvinte
aproape nerostite
aproape infinite
aproape rătăcite

cuvinte amăgite
de-mbrățișări pripite
uitate, prigonite...
ascunse, mărginite

ele au mai rămas din noi
pe când formam
un singur trup din doi
doar trei cuvinte au rămas
și-atât de tare dor:
"îmi este dor!"

O noapte minunată

ce noapte minunată
se-nghesuie s-apară
îmbrățișarea noastră
e-o floare albă, rară
și din sarutul zilei
cu greu ne despărțim
sărim greoi pe stele
 în șoapte ne vorbim

iar drumul lung spre casă
separat iar îl facem
visam ce-i imposibil
 în noaptea cea albastră

atingeri diafane,
atât de așteptate
trezesc fiori prin colțuri
de iubiri neuitate

ce noapte minunată
când luna e tăiată,
jumatea-ntunecată
zâmbind am și uitat-o