Ziua 4

M-am trezit la 5, înainte sa înceapă sa se lumineze și m-am apucat sa caut informații despre melci. Habar nu aveam ca unele cosmetice anti-rid se fac din melci. Îmi vine sa vars și nu e de la mahmureala. A fost a doua seara când m-am culcat fără sa ma ating de alcool. Zeci de reclame la produse cosmetice din melci. Câteva Rețete cu melci par apetisante și comestibile. Nu am mâncat niciodată melci. Ma gândesc la Eusebiu. Sunt sigur ca el a mâncat. La câte tari a vizitat, sigur i-a încercat. Brusc mi se pare un monstru. Când eram studenți, tot timpul avea cele mai frumoase fete din campus. Nu multe prindeau 3 luni in preajma lui. Mai toate îl părăseau și nu înțelegeam de ce. Nici acum nu înțeleg cum a reușit sa facă o fata atât de urâta. El nu e urat. E chiar frumos. Și smart. Și manierat. Acum îmi pare un monstru. Oare de ce? Cu cât citesc mai mult despre melci, cu atât îmi pare mai monstruos. Cum sa scriu pentru un infractor? Nu am greșit niciodată in fata legii, nu am fentat niciodată pe nimeni. Sunt un ratat, dar nu sunt infractor. Ma apuca o tristete covârșitoare. Nu, nu voi scrie nimic despre melci. Și niște despre ciuperci. Ele nu sunt ființe, dar nu o voi face. Ma voi duce la Eusebiu și-i voi cere altceva. Trebuie s-o văd de Frezia. Frosina, prin urâțenia ei e atât de frumoasa, atât de umană comparativ cu Eusebiu. Cum e ea atât de frumoasa și el atât de urat.

Încep sa plâng. Sunt un depresiv ratat. La naiba cu toți melcii și toți pușcăriașii care scriu cărți!

Am plecat cu sufletul făcut bucăți spre editura Vis. Mi-e greață știind ca ma voi întâlni cu Eusebiu, dar imaginea Frosinei îmi înfierbânta sângele in vene. M-am văzut intr-o vitrina și m-am oprit. Sunt înalt și slab, puțin adus de spate, parul albit in mare parte, cu lungimea asta indecisa, ma îmbătrânește. Mi-au crescut riduri pe frunte, obrajii mi s-au lăsat. Mi-ar trebui o crema de melci. Încep sa rad ca prostul și îmi amintesc de rasul Frosinei. E adorabila aceasta fata.

Îmi deschide ea usa. As vrea sa facă o gluma, s-o aud râzând, dar ma trezesc împietrit in fata ușii.

Și ea rade și sare in brațele mele.

- Dl Doru, abia așteptam sa veniți. V-am scris o poezia.

Consternat, abia reușesc s-o rog sa-mi aducă putina apa.

Frosi vine cu un caiet cu coperta roșie. Ma roagă sa ma asez. Începe sa recite cu o sobrietate magistrala:

“Intr-o zi i-am citit primul roman

Fără sa respir l-am citit

Apoi am plâns, apoi am ras, apoi am dansat.

Am dansat fără poante

Pana mi-au sângerat degetele

Apoi am ars romanul și am curățat parchetul

Cu multă apa, multă apa”

A făcut o reverența si a început sa rada.

Eu am îmbrățișat-o și am vrut s-o sărut. Aveam lacrimi in ochi.

Am fugit. Nu am fost in stare de altceva mai bun. La naiba!

Ziua 3

M-am trezit cu un gust de apa clocita in gura. Langa pat zac împrăștiate cutii de bere, foi mototolite, o scrumiera plină ochi de mucuri vulgare. Toată camera mi se pare vulgara, parca ar fi o femeie ușoară beata, cu saliva curgând-i pe la colțul gurii. Am nevoie de aer și de lumina. O sirena de salvare duduie ca o locomotiva stricata. Probabil mai moare cineva chiar acum. Salvarea va ajunge prea tarZiu. Pana ieri fatalitatea produsă de traficul imposibil din București îmi producea durere. Acum ma lasa rece. La naiba, oamenii mor. Plantele mor, animalele mor, totul moare. La naiba cu moartea asta. Eu sunt viu!

In baie aceeași atmosfera de bar ieftin rablagit. Simt ca e momentul sa ma bărbieresc. Am un tub cu spuma, dar de când nu l-am mai folosit, a făcut un dop tare. Spuma nu iese. La naiba, dau cu lama așa. Am fata plină de tăieturi, sângele curge de peste tot. Dar îmi place ce văd in oglinda. Îmi amintesc ca aseară nu am băut. Am adormit zâmbind, cu gândul la Frosina. La naiba, ce nume urat. O s-o întreb dacă ii pot spune Frezia. Freziile sunt atât de delicate. Nu putea sa aibă și ea un nume normal? Ioana, Elena, Ana, Madalina. Totusi nu, nu putea, ea nu e o femeie normala. Radea ca proasta când ar fi trebuit sa ma pocneasca.

Ajung la editura Vis in scurt timp. Scurt, lung, naiba știe cât a trecut, dar parca am zburat. Constat ca-mi tremura degetele pe sonerie. Deschide...Frosina!

Îmi pare ca-i o zâna. E ireal de frumoasa cu parul ca o matura, cu bluza asta multicoloră, ca o ie nespălată.

Și ea rade ca proasta. Rade isteric. Eu stau. Acum eu sunt prostul.

- Frosi, tactu’ veni?

- Da, va așteptam de azi dimineața.

- Acum e dimineața, fei urato!

- Acum e spre seara. E deja 5.

Avea dreptate. Ceasul din perete arata 5. Unde naiba am pierdut atâta timp?

Prietenul meu din studenție iese din livingul demodat, prin cele 2 uși înalte de 3 Metri care-l despart de anticamera. E la fel de șarmant, înalt, bine îmbrăcat, sprâncene groase, ținuta atletica, fără pic de burta, mers impunător, drept și apăsat. Ochii ii par umeziți, dar probabil mi se pare. Ma îmbrățiseaza scurt și ma invita in salon.

- știi, iubitul meu prieten, economia nu duduie...

- Nu vreau bani

- Dar ce vrei? Pe Frosina nu ți-o dau. E viața mea, cea mai deșteaptă, frumoasa și sensibilă făptura de pe planeta.

Nu cred ca e un moment potrivit sa-l contrazic. Începem sa depănăm amintiri. Radem copios. La un moment se oprește din tot și deschide dosarul cu care venisem și-l lăsasem neglijent pe masa.

- iubitul meu Doru, cartea nu se mai vinde. Cu atât mai mult povestea de iubire. Tinerii nu mai citesc. Ai mai văzut tu tineri citind in metrou, in parc?

Dau sa-i răspund ca da, chiar alaltăieri in parc ...dar ma întrerupe brutal.

- nu te pot publica!

- nu este un roman de iubire. La naiba, Eusebiu, ma știi, nu am fost niciodată un romantic. Este o satira politica.

- Satira politica???!!! Izbucnește eusebiu. Tu nu trăiești in România? Cine citește satira politica? Numai burghezii, iar aia s-au dus toți, unul câte unul. Ba in America, ba in cimitir. Adu-mi sânge, crime, violuri, bancuri sau pilde ieftine. Alea se vând.

- Pai de unde sa-ți aduc? Nu sunt jandarm, sunt scriitor.

- Vino mâine cu ceva suculent. Și te fac un Cărtărescu in 3 luni.

- La naiba cu Cărtărescu. Cărtărescu nu scrie ce spui tu.

- Nu, dar el poate scrie la comanda. Uite, am un prieten politician. E in pușcărie de 2 ani. Trafic de influența, mita, ceva ușor, 3 ani și 8 luni cu executare. I-au fabricat un dosar și l-au închis. Are și el familie, copii frumoși, nevasta cu botic lucrat, puțin Botox in buza de sus, puțin hialuronic in obraji. Mai are nevoie de 2 cărți. Ceva ușurel, una despre creșterea melcilor in apartament și una despre ciuperci, sa zicem. Dai și tu un google pe internet, faci 2-3 traduceri, mai bagi 1-2 metafore și scoatem băiatu’ de la zdup. Ce zici? Te umpli de Armani in tot șifonierul. Ai și tu nevoie de o cămașă adevarata, cu butoni de firma.

- Eusebiu, ma știi, nu ma vând pe 2 lei.

- Nu??!! Dar pe cât? Vino mâine. Gândește-te, te fac vedeta din ratat. Și ajuți și tu un suflet nevinovat. Hai, du-te acasă, bea ceva tare și scrie bine, așa cum trebuie, lasa satira politica, pt aia îți trebuie geniu...știi tu.

Ziua 2

De azi dimineața bat toate editurile cunoscute. Unele și-au mutat sediul. Altele cred ca au murit, pur și simplu. 

Ultima mea șansa este la editura Vis. E editura mare, cu vanzari fabuloase, cu bestseller-luri scrise de vedete mediocre, cantăreți marsavi ori politicieni pușcăriași. 

Îmi deschide o fătucă rebela, cu parul ca o maciafuie, cu ochii galbeni și buzele rujate cu un roșu aprins, mult peste linia naturală a lor. 

Îmi deschide o fătucă rebela, cu parul ca o maciafuie, cu ochii galbeni și buzele rujate cu un roșu aprins, mult peste linia naturală a lor. 

• ah, domnule Vișironeanu! (De unde naiba ma cunoaște matracuca asta, gândesc, dar incerc sa schițez un zâmbet) 
• Sărut mâna stimata d-na, d-ra, ma bâlbâi eu și duc mâna la gura, sperând ca damful de vodca sa nu ajungă la ea. Ea chicoteste ca o căprița și culmea, la cât sunt de iritat, nu ma enervează sunetele acelea. 
• Beți niște apa? 
• Apa, strig eu și-mi dau ochii peste cap. Dar, da, cred ca mi-ar prinde bine niște apa. Da, vreau apa, te rog sa-mi aduci apa, multă apa, apa, apa,  sa construim împreuna un ocean, sa creștem balene și delfini, sa salvam planeta. La naiba, adu apa, mama ei de apa!

Duduia rade și vine cu un lighean plin cu apa. Apoi cu un pahar. 

E amuzanta, rânjesc. Chiar amuzanta. 

• cum te cheamă? 
• Frosina! 
• La naiba! Nu am auzit de numele asta nici in cele mai proaste romane. Ce tâmpită de mama ți-a pus numele asta. De fapt îți seamănă. La naiba, nu ți se potrivea un nume mai bun.
• Știu, zise ea și făcu o pirueta schimonosita. Apoi rase. Rasei și eu. La naiba, fata asta e fascinanta! 
• Ești urâta, fei! Știai? Dar ești fantastatica. 

Ea rade din nou. Ma mir ca nu ma da afara din editura. Sunt grețos, sunt știrb și urat, sunt un nesuferit, un tâmpit și un ratat și ea rade. Rade și e fericita. De pe ce planeta a aterizat aici? La naiba cu toate planetele! 

Rade ca tuta, inca rade. Si rad si eu.  Ma gandesc ca am hoinarit azi ca prostul prin tot Bucurestiul si mi-am facut nervi, mi-am facut sperante, apoi iar nervi. Si acum rad si sunt fericit. Si simt ca tot universul e al meu. Frosina e mirifica. La naiba cu toate metaforele.

- D-le scriitor, incepe Frosina cu dintii ei iesiti in afara. Tata nu este azi aici. A plecat la Iasi la niste rude.  A murit matusa Frosina, sora cumnatei verisorului tatatlui meu. Am inteles c-o stiati. Ma rog, o citeati, stiti, era scriitoare, ati fost colegi la universitate...

- sa-mi dau palme, zic. Frosina, da, Frosina, verisoara cumnatului fratelui socrului tampitului...poftim??? Eusebiu e tac-tu? Frosina e matus'ta? Tu esti ... Pffff...cat sunt de cretin. Nu-mi revin, Frosina e fata lui Eusebiu. Acum imi explic de ce te cheama asa. Da, am citit-o pe Frosina. Scria cu pseudonim. "Fata albastra". Ce pseudonim imbecil. Ce texte, ce femeie... D-zeu s-o odihneasca...

Simt ca trebuie sa plec cat mai repede de acolo. E un cuib blestemat editura asta. 

- Frosino, da-ma afara, fato!

Ea rade. Ma scoate din minti.

- De ce razi? 

Ea devine serioasa.

- Iesi afara, ratare de om. Si ma impinge pe scari. Ies buimac, transpirat, uimit si fericit. Si o aud razand in spatele usii trantite si rad si eu.

- Vin maine, urato, ii strig de pe scari. Iar ea rade din nou, iar acest ras strident naste in mine cele mai neobisnuite emotii si sperante. 

La naiba cu toate sperantele.

Ziua 1

Eu sunt scriitor. Ce naiba? Stau pe banca asta de 3 ore și admir cerul. Caut in desenele pe care le fac norii pe cer ceva sa ma inspire. Sa ma inspire sa scriu un scenariu fabulos, după care sa se facă un film nemaivăzut și eu sa câștig Nobel pt literatura și ea...cea mai frumoasa regizoare dim univers, sa câștige Oscarul. 

E cald. Sfâșietor de cald. Ma întreb de unde au atâta saliva in cioc aceste ciori care urla neîntrerupt. 

Remarc plictisit cât sunt de uzate coșurile de gunoi. Scrumierele lor sunt pline ochi cu mucuri chinuite, martore indezirabile ale durerilor sufletești. 

Sunt scriitor. Și bețiv. Și ratat. Și îmi vând timpul gratis in Cișmigiu. Cum sa se uite regizoarea asta cu ochii turcoaz la mine? Doar pentru ca sunt scriitor? La naiba cu toată literatura! 

Muza altuia

Ți-aș fi cântat povestea 

Ți-aș fi purtat cărarea 

Când tu n-ai fi putut 

De m-ai fi vrut

Ți-aș fi alinat durerea

Ți-aș fi alungat tristetetea 

Ți-aș fi pansat ranile 

Cand sa te mai ridici 

Tu n-ai mai fi putut

De m-ai fi vrut 

Ți-aș fi dat totul

Total și ireversibil 

Precum flacăra din fitilul

Ce arde până la grenadă

Până la capăt, până la punct,

De m-ai fi vrut.

Tu nu m-ai vrut 

Ori n-ai știut 

Ori ai fi vrut, dar n-ai putut 

Ai refuzat să spui 

Ai refuzat să stai

Ai refuzat să dai

Acum să vrei să ma iubești 

Să-ncerci să nu mă mai rănești 

Nici amintiri în mine 

Nu poți să mai trezești 

Și de m-ai vrea 

Acum 

N-ai mai putea 

Pentru că eu de azi 

Sunt muza altuia...

Răni

 

atâtea răni s-au adunat pe chipul meu

le vezi, dar nu le poți simți

trăirile ce m-au marcat

în piept nu îți pot tresări

te uiți buimac şi nu-înțelegi

de ce-ţi mai pot încă zâmbi

de ce te-ating şi tu tresari

de ce cu dragoste te pot privi

nu ești un făt-frumos, o știi

şi nici eu zâna din poveste

dar totuși nu poți sa-înțelegi

de ce-a mea mângâiere

în minte ca-n vis ţi-este

nu înțelegi de ce 

după atâtea promisiuni deșarte 

eu încă te alint

cu mângâieri și șoapte 

atât de multe răni pe chip

cu timpul mi s-au pus

atâtea întrebări îți pun 

la care nu aștept răspuns 

și nu vei înțelege 

pentru că între noi 

e-o diferență mare: 

tu ești un impostor,

iar eu o visătoare