Ziua 2

De azi dimineața bat toate editurile cunoscute. Unele și-au mutat sediul. Altele cred ca au murit, pur și simplu. 

Ultima mea șansa este la editura Vis. E editura mare, cu vanzari fabuloase, cu bestseller-luri scrise de vedete mediocre, cantăreți marsavi ori politicieni pușcăriași. 

Îmi deschide o fătucă rebela, cu parul ca o maciafuie, cu ochii galbeni și buzele rujate cu un roșu aprins, mult peste linia naturală a lor. 

Îmi deschide o fătucă rebela, cu parul ca o maciafuie, cu ochii galbeni și buzele rujate cu un roșu aprins, mult peste linia naturală a lor. 

• ah, domnule Vișironeanu! (De unde naiba ma cunoaște matracuca asta, gândesc, dar incerc sa schițez un zâmbet) 
• Sărut mâna stimata d-na, d-ra, ma bâlbâi eu și duc mâna la gura, sperând ca damful de vodca sa nu ajungă la ea. Ea chicoteste ca o căprița și culmea, la cât sunt de iritat, nu ma enervează sunetele acelea. 
• Beți niște apa? 
• Apa, strig eu și-mi dau ochii peste cap. Dar, da, cred ca mi-ar prinde bine niște apa. Da, vreau apa, te rog sa-mi aduci apa, multă apa, apa, apa,  sa construim împreuna un ocean, sa creștem balene și delfini, sa salvam planeta. La naiba, adu apa, mama ei de apa!

Duduia rade și vine cu un lighean plin cu apa. Apoi cu un pahar. 

E amuzanta, rânjesc. Chiar amuzanta. 

• cum te cheamă? 
• Frosina! 
• La naiba! Nu am auzit de numele asta nici in cele mai proaste romane. Ce tâmpită de mama ți-a pus numele asta. De fapt îți seamănă. La naiba, nu ți se potrivea un nume mai bun.
• Știu, zise ea și făcu o pirueta schimonosita. Apoi rase. Rasei și eu. La naiba, fata asta e fascinanta! 
• Ești urâta, fei! Știai? Dar ești fantastatica. 

Ea rade din nou. Ma mir ca nu ma da afara din editura. Sunt grețos, sunt știrb și urat, sunt un nesuferit, un tâmpit și un ratat și ea rade. Rade și e fericita. De pe ce planeta a aterizat aici? La naiba cu toate planetele! 

Rade ca tuta, inca rade. Si rad si eu.  Ma gandesc ca am hoinarit azi ca prostul prin tot Bucurestiul si mi-am facut nervi, mi-am facut sperante, apoi iar nervi. Si acum rad si sunt fericit. Si simt ca tot universul e al meu. Frosina e mirifica. La naiba cu toate metaforele.

- D-le scriitor, incepe Frosina cu dintii ei iesiti in afara. Tata nu este azi aici. A plecat la Iasi la niste rude.  A murit matusa Frosina, sora cumnatei verisorului tatatlui meu. Am inteles c-o stiati. Ma rog, o citeati, stiti, era scriitoare, ati fost colegi la universitate...

- sa-mi dau palme, zic. Frosina, da, Frosina, verisoara cumnatului fratelui socrului tampitului...poftim??? Eusebiu e tac-tu? Frosina e matus'ta? Tu esti ... Pffff...cat sunt de cretin. Nu-mi revin, Frosina e fata lui Eusebiu. Acum imi explic de ce te cheama asa. Da, am citit-o pe Frosina. Scria cu pseudonim. "Fata albastra". Ce pseudonim imbecil. Ce texte, ce femeie... D-zeu s-o odihneasca...

Simt ca trebuie sa plec cat mai repede de acolo. E un cuib blestemat editura asta. 

- Frosino, da-ma afara, fato!

Ea rade. Ma scoate din minti.

- De ce razi? 

Ea devine serioasa.

- Iesi afara, ratare de om. Si ma impinge pe scari. Ies buimac, transpirat, uimit si fericit. Si o aud razand in spatele usii trantite si rad si eu.

- Vin maine, urato, ii strig de pe scari. Iar ea rade din nou, iar acest ras strident naste in mine cele mai neobisnuite emotii si sperante. 

La naiba cu toate sperantele.