vineri, 11 martie 2011

Gând

Iubesc pământul ce se-ntinde
lung pe sub al tău călcâi
Şi îl îmbrăţişez pe urma
pe care te-ai semnat întâi

Iubesc şi aerul ce-n juru-ţi
stă şi te cuprinde
şi îi îmbrăţişez lumina
ce se înalţă şi se-aprinde

Iubesc şi soarele ce-atinge
al tău trup şi al tău chip
şi îi îmbrăţişez căldură
ce mă schiţează pe nisip

Iubesc întregul univers
ce te cunoaşte dinainte
de a mă naşte, de-a mă renaşte
şi de a merge înainte.

Vine primavara!

V-ati uitat cand ati fost mici la "Veronica"?



marți, 8 martie 2011

Primavara


sursa foto: http://www.megapreturi.ro

Ziua de azi mi-a amintit de o perioadă foarte frumoasă din viaţă mea, perioada de până în 1989. Fusesem selecţionată pentru "cenaclul de romană" din şcoală,la care mergeam cam de 2 ori pe săptămână după ore şi duminica, în singura zi liberă. De câteva luni geroase făceam pregătire pentru serbarea de 8 martie, serbare organizată de şcoală, la care nu participau decât copiii cenaclului împreună cu profesiorii cei mai " de seamă" ai şcolii, prilej cu care se discutau şi multe probleme de partid.

Câtă bucurie şi cu câtă mândrie am primit vestea că voi primi două roluri importante în programul artistic pentru 8 martie. M-au pus să recit o poezie oarecare şi mi-au zis: tu vei fi PRIMĂVARĂ!. Al doilea rol era de povestitor într-o scenetă plină de învăţăminte.

Cea mai fericita zi a fost când mama mi-a terminat rochiţa mea de "primăvară: din voal transparent verde crud, cambrată pe talie şi cu corseleta şi cu o fustă largă, largă şi lungă până peste călcâiele mele. Pe ea aveam cusute flori de primăvară, iar pe cap purtam o cununiţă împletită din flori naturale. "Iarna" avea şi ea o rochiţă spectaculoasă din mătase albă. Cu mult înainte de începerea spectacolului noi două eram la şcoală, îmbrăcate în frumoasele rochite. În şcoală nu era nimeni, holurile lungi erau pustii. Am alergat fericite, am cântat şi am dansat, ne-am repetat poeziile. Eram mândre de rochiţele noastre şi ne simţeam ca nişte prinţese din poveşti, ceea ce cred că şi eram pentru mămicile noastre.

La spectacol mi-am recitat poezia dreaptă şi mândră, plină de încredere. Am fost prima dintre cele patru anotimpuri, dar asta nu mi-a dat nici cea mai mică emoţie. Pentru rolul din a doua scenetă am fost nevoită să-mi dau rochia jos. Asta chiar nu mi-a plăcut. Pe cât de mare succes am avut la prima reprezentaţie, pe atât de penibil a fost cel de-al doilea moment. Eu trebuia să vorbesc mult despre pionieri si soimi ai patriei şi la un moment dat să arunc cu o minge pe post de piatră într-unul dintre personaje. Profesoara cu care lucrasem această scenetă a uitat mingea acasă şi a trebuit să improvizeze una din hârtie mototolită. Bineînţeles că eu când am aruncat cu "mingea" a căzut aproape lângă mine, neatingandu-l pe personaj. Personajul însă, a început să urle de durere, să se vaite şi să se ţină de cap. Toată lumea a început să radă, iar eu nu mai puteam de ruşine. Trebuia să fie o scenetă dramatică din care noi copiii să învăţam că nu-i bună violenţa, însă a ieşit exact invers. Toată lumea râdea în loc să ia aminte la morală poveştii.

După serbare m-am îmbrăcat din nou în rochie şi am plecat aşa spre casă care era la două minute de şcoală. Mi-era frig, era încă rece, însă nu mai puteam de fericire când fetiţele de pe stradă întorceau capul ca să-mi admire rochia. Ştiu că am avut-o mulţi ani în dulap, de multe ori am probat-o până când nu m-a mai cuprins. Acum nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ea, o s-o sun pe mama s-o întreb.

Ahh, azi este 8 MARTIE. Este ziua MAMEI!

La mulţi ani pentru toate iubitele noastre mămici! Să ne trăiască 100 de ani, la fel de frumoase şi de iubite ca primăvara. La mulţi ani pentru voi soţii, prietene, iubite, fiice sau surori, mame sau bunice! La mulţi ani dragele mele!

Vă doresc o primăvară minunată plină de zâmbete şi de fericire! Şi vă doresc să aveţi parte de frumuseţea mărgăritarilor şi de graţia şi bucuria acestui anotimp al renaşterii.

marți, 1 martie 2011

O noapte perfectă
Sub luna inertă
Cu fulgii zglobii
ca nişte copii

o muzică bună
căldură-n maşină
o leneşă lună
şi-o noapte nebună

o noapte aparte
de lume departe
un suflet stingher
aproape de cer

un cer adormit
pe-un nor albăstrit
o beznă tăcută
într-o noapte mută

şi gânduri incerte
de fleşuri absente
o noapte perfectă
sub luna inertă

duminică, 27 februarie 2011

O noapte de iarna perfecta


Sfârşitul unei zile obositoare, dar satisfăcătoare nu poate fi decât un drum perfect către casă, ca o secvenţă dintr-un film alb negru: ora 2 sau 3 noaptea, viscol, ninsoare abundentă, extraordinar de frig afară, nimeni pe străzi, asfaltul alb şi alunecos; în maşină cald, muzica dată tare; la radio cântă din nou Janis Joplin; conduc cu maxim 40 km/oră. Când ies din Bucureşti, stâlpii de iluminat nu mai sunt. S-au topit...

De parcă nu aş vrea să ajung acasă, încetinesc în dreptul lacului. Un pic de ceaţă, ca un fum de scenă prost împrăştiat şi la momentul nepotrivit, închid farurile, dau muzică încet. Abia o mai aud. Şi trag pe dreapta. Pun avarile si opresc motorul. E liniste, multa liniste.

Cobor din maşină. Şi calc zăpada neatinsă, perfectă. Câtă lumină, câtă încântare...Îmi ridic ochii spre cerul negru şi deschid gura să mă ningă pe faţă, pe ochi, pe limbă. Ce gust neobişnuit au fulgii... Şi cu ce căldură stranie mă strânge de piele acest ger... Ce noapte minunată... Mă întind în zăpadă, desfac braţele şi rămân privind fulgii... Doar o clipă...



Am ajuns acasă. Pisicile dorm înşirate prin casă, fiecare la locul ei. Mă bag în patul moale şi cald. Am tălpile reci, dar mi le înghesui fericită sub picioarele fierbinţi ale soţului.


Afară ninge viscolit... şi eu adorm zâmbind...

luni, 21 februarie 2011

Te-am aşteptat


Te-am aşteptat ca într-o gară
veche şi ninsă, ca de prin vederi
Era devreme, părea însă seară
Un tren incă se auzea de nicăieri

Te aşteptasem ca o eroină
de prin ale lui Zola file
când după noapte se făcu lumină
aproape numărasem un infinit de zile

Si încă te aştept ca-ntr-o poveste...
Afară ninge mult şi viscolit.
Când poate în sfârşit-mi vei da de veste
trenul din gară se va fi pornit...

luni, 24 ianuarie 2011

Somn...



Respiratia ta inca dormea peste mine. Cerul radea in noaptea 'ceea. Radea si pielea mea. Cred ca radea, pentru ca se racea si se incingea odata cu ticaitul ceasului. Vrei sa spui ca asta nu-i un chicot? Dar a ce-ti seamana tie? Nu-i nimic, stiu ca inca nu te-ai obisnuit cu mine. Mustaceala asta cu ochii inchisi si murmurul miscarilor tale atipite ma fac sa rad. Daca as rade acum tare? Atat de tare incat sa intelegi odata ca esti amuzant! Esti plicticos de amuzant! Acum m-ai facut sa casc. Sa casc si sa ma intind lenesa pe sub respiratia si soaptele tale. Si in curand cred ca o sa alunec... o sa zbor... o sa...
Te rog, te implor, mai lasa-ma sa dorm cateva secunde...

duminică, 23 ianuarie 2011

Noi, ninşi


Şi ninge iarăşi peste noi
Noi suntem goi, fulgii sunt moi
Albastrul cerului deasupra
ne oglindeşte umbra

Pe umbra ta m-am sprijinit
deşi-i prea rece, am adormit
Când fulgii încă mai cădeau
deja visam

In visul meu zăpada caldă
era din puf, nu din zăpadă
şi faţa ta strălucitoare
părea o floare

Mai multe flori încântătoare
stăteau să cadă prin ninsoare,
Iar noi stăteam şi aşteptam
să ningă iar.

marți, 11 ianuarie 2011

dimineti de iarna


De fiecare data cand plec de la birou
dimineata, la 7, cand intunericul inca mai doarme,
mirosul de iarna amestecat cu fumul de la tevile de esapament
imi aminteste cum...

plecam la patru dimineata din autogara orasului meu
si la sapte poposeam in singura cafenea deschisa din Gara de Nord
sorbeam somnoroasa licoarea fierbinte
iar aerul rece mirosind a Bucuresti imi amintea de...

zilele friguroase din iernile petrecute la bunici
in care ieseam desculta in zapada
si stateam cu gura deschisa sa ma ninga pe fata
mirosul acela de fum de lemne imi amintea de...

dealul acoperit cu zapada chiar de langa cartierul meu
pe care ma dadeam cu sania
si mirosul acela de piele incinsa de copil
si racita imediat de bulgarii stralucitori
acest miros imi amintea de...

mirosul camerei mele
cand caloriferele erau reci de cateva zile
si eu stateam ghemuita intr-o patura groasa
in bratele mamei
si parul meu...

mirosul parului meu proaspat spalat
si usor mangaiat si pieptanat
si mirosul palmelor mamei
cand imi cuprindea obrajii inrositi de frig...

ah, mirosul acesta de iarna matinala
amestecat cu miros de fum,
cate amintiri imi poate trezi!

marți, 28 decembrie 2010

Mi-a trecut aşa... un gând


N-am mai postat de foarte multă vreme pe blog. A trecut mult, mult timp. Şi parcă timpul trecut fără să scriu l-am simţit ca pe un răgaz, un răgaz în care am învăţat altceva decât ceea ce mai ştiam. O pauză de gândire, de trăiri, de fenomene stranii în fiinţa mea. Am trăit într-un timp stătător experienţe dramatice, exuberante, duioase sau zbuciumate. Am învăţat durerea, am mirosit moartea, m-am bucurat de viaţă, i-am mulţumit Celui ce are grijă de noi, m-am bucurat sau am lenevit dureros. Răspunsurile mele la întrebările altora au căpătat sensuri noi în propria-mi înţelegere, de parcă ar fi fost răspunsurile unor înţelepţi la întrebările mele. Am trăit durerile altora că pe propriile-mi dureri. Şi dintr-o data m-am gândit aşa: ce-ar fi să scriu toate astea? Nu pe blog, nu pe ciorne, ci într-o carte. Emoţia scrierii unei cărţi mă încearcă de ani de zile, poate de când eram mică. Niciodată n-am avut curajul asta. Acum mi-a trecut aşa... un gând. M-am chinuit câteva nopţi cu gândul asta. Despre ce să scriu, ce titlu, ce abordare? Cine mă va citi, câţi mă vor critica? Am căutat preţuri, paşi, sfaturi pentru reuşita unei publicări...M-am decis: să scriu despre durere şi despre cât de uşor te poate atinge, te poate culca la pământ, te poate ucide. Despre durerea de a trăi aici, neputincios în propria-ţi ţara, nepuntincios în faţa-ţi destinului...Ar fi patetic să scriu despre mine şi despre durerile mele. Mai bine aş scrie despre durerile altora. Desprea moartea altora. Sau poate mai bine ar trebui sa scriu despre bucuriile mele, despre fericirea din sufletul meu. Nu cred că ar interesă pe cineva. Aşa că m-am decis să scriu despre fericirile altora...
În final m-am luminat: nu cred ca eu am despre ce scrie. Nu pot avea despre ce scrie. Sunt neputincioasă. Nu pot scrie despre durere, pentru că nu o pot suporta. Nu pot scrie despre fericire, pentru că mi se pare banală când este şi mortală când nu este. Nu pot scrie o carte, pentru că nu am despre ce scrie în ea.

Prin urmare gândul acesta care m-a strafulgerat aşa, pentru o clipă , mi-a trecut. Mi-a trecut, ca orice gând, lăsând o linie subţire pe paginile cartii mele imaginare...