Să pleci!

- Te rog să pleci!
- De unde?
- Din inima în care stai,
ia-ți tot ce ai!
pleacă din mine pentru veșnicie,
când te-am crezut, a fost o inepție.
- Și unde mă voi duce?
- Unde vrei!
- Te rog, în tine vreau din nou să mă ma iei!
- Te rog să pleci! A mia oară-ți cer să pleci.
Lasă-mă-n gândurile mele seci.
Lasă-mă doar cu mine, cândva-mi voi reveni.
Te rog să pleci și nu mai reveni!

Și ai plecat.
Te-ai mai uitat o dată încurcat.
Eu te-am privit cum pleci,
Aveam palmele reci,
Ochii îmi lăcrimau
Obrajii-mi tremurau...
Dar te priveam cum pleci.

- Te rog să stai!
În inima-mi nu prea mai este loc,
Dar uite, locul de lângă mine
E liber în tramvai.
Putem să stam de vorbă
Puțin, ca la-început
Când eu plângeam și tu m-ai cunoscut.

Tu stai puțin.
Stația ți-e la prima.
Cobori grăbit
Căci azi vine lumina
Și vrei sa fii acasă
Când posta-ți va trânti
Factura peste masă.

Prin geamul înnegrit mă uit la tine
Chiar nu ți-e dor de mine?
Eu te-am rugat să pleci
Iar tu, nepăsător,
Chiar ai plecat.
Ți-a fost greu sau ușor?

Acum aștept să suni
Să fulgeri și să tuni,
Dar sa te-ntorci în mine
Fără prea multe vorbe și fără de rușine.

Și-apoi, când o s-apari
Aş vrea iar să dispari
Cu mine pe poteci
să nu te mai petreci
Pentru că îți voi cere
Iar și iar să pleci!

Ziua care nu a existat

În ziua care nu a existat
Ne-am întâlnit programat
Timpul ne-a fost complice
Și marea martoră
Perfect ne-a fost camuflajul
Încât nici Calea Lactee nu ne-a egalat strălucirea 

Povestea noastră nu se va ști
Și locul nostru nu se va afla
Mângâierile ce ni le-am împărtășit
Pe nisipul înghețat
Nu vor fi descrise în niciun poem

Nebunia noastră nu se va afla
Pentru c-a fost ca o poveste fantezistă
Noi am fost cele două personaje dintr-o ficțiune
Care nu-și vor juca niciodată rolul pe o scenă

Există dovada iubirii noastre,
Dar nimeni n-o va găsi
În timpul acestui prezent,
Iar când se va descoperi
Universul o va face nemuritoare
Precum ziua aceea care n-a existat
Încă...

Am burtă, dar nu sunt gravidă, e clar pentru toată lumea?

Să ne înțelegem: oamenii au burtă. Animalele au burtă. Toate viețuitoarele din lumea asta care mănâncă au burtă. Este valabil și pentru femei. Femeile au burtă. Numai în mintea vostră plină de postere cu fotomodele, femeile care au burtă sunt gravide. Numai în mintea voastră, toate femeile care nu sunt gravide au abdomenul plin de pătrățele. Că și voi, domnilor, neputând fi gravizi, aveti abdomenele numai fibră și pătrățele.
Eu am avut burtă de când eram mică. Nu burtă mică, abia sesizabilă, ci burtă mare, vizibilă, proeminentă. Așa cum au boșimanele, burtă mare, țâțele lăsate și fundul bombat. Fără să fiu gravidă. Când am fost mică, am scăpat, s-a pus totul pe seama rahitismului, apoi al vederii proaste, dar cu cât deveneam domnișoară, apoi adult în  toată regula, întrebările „ești gravidă?”, „când naști”, „ai gemeni” mă scoteau din minți.
Eram la muncă când această întrebare a venit de la un domn care nu văzuse în viața lui decât anorexice, iar burta lui, pentru că încă nu depășea dimensiunile unui butoi, nu o considera dovada vie a poftei sale de sarmale și de mici de la Dedulești, ci doar un artificiu care-i punea mai bine în evidență tricoul mulat.
– Sunteți gravidă?
Nu, nu eram, dar pentru prima oară în viață nu am mai putut raspunde cu o scuză de genul „nu, sunt puțin balonată”, ci am răspuns cu o minciună.
– Da, sunt! Haideți să continuăm schițele.
După doar câteva linii trase pe hârtie, domnul dă semne de nestăvalită dorință de socializare.
– În câte luni?
Simt un fior rece pe șira spinării. Răspund totuși calm, fără să mă intereseze dacă poate fi un răspuns credibil:
– În două luni.
– În două luni? Așa de mare burta pentru doar două luni?

Continuarea aici: 

Mințeam, plângeai

Da, știam că bărbații nu plâng. Eu însămi, o femeie, sclava slăbiciunilor sufletești și a trăirilor contrariante, de multe ori îmi înghițeam dureros lacrimile, înainte de a mi le vedea tu. Îți stăteam în poală și cred că îți ceream, bălmăjind povești puțin credibile, iertare. Nu te puteam privi în ochi. Recunosc, nici nu făceam eforturi pentru a-mi depăși neputința. Deodată, am simțit ceva cald pe obraz. Cerul era senin, ca ochii tăi pe care-i sărutasem înaintea mărturisirilor mele mincinoase. Știai că te mint, dar mi-ai spus cald: „te cred” și mi-ai mai strâns încă o dată palmele mereu reci. Apoi m-ai lăsat să mă întind în poala ta mai bine, cu obrajii arzând de rușine și cu buzele mușcate de sărutul tău sălbatic.
Jubilam în gând că mă crezi când am simțit picătura aceea… apoi altele. Fără un sunet, fără măcar un mic geamăt, îmi părea nefiresc să fie un plâns. Bărbații nu plâng, mi-am spus în gând, refuzând sa mă întorc către tine ca să mă conving. Și totuși fața mi-era udă de lacrimile tale. Mă prăbușeam cu fiecare picătură care-mi cădea ca un bolovan, făcând să-mi sară din piele sângele. Eram nedumerită și te-am întrebat: încă mă iubești? Mi-ai răspuns cu glasul bărbătesc, de data aceasta puțin tremurat: te cred!

Continuarea aici: 

A fi femeie este o binecuvântare

Pentru că este 8 Martie, ziua femeii, mi-am propus să vă vorbesc despre femeile care mi-au modificat traseul vieţii, femeile fără de care viaţa mea nu ar fi fost atât de frumoasă. Le voi enumera în ordinea cronologică în care au intrat în viaţa mea.
Prima femeia care m-a marcat a fost mama, fireşte, modelul meu, puterea mea şi inspiraţia mea. Este femeia în a cărei viaţă am intrat eu şi sunt sigură că alegerea am făcut-o eu, printr-o putere ce depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere. Cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la ea a fost să fiu şi eu, la rândul meu, mamă.
Apoi au fost cele două bunice.
De la bunica paternă am învăţat să mă închin, să mă rog, să fiu iubitoare şi bună, să muncesc până la epuizare fără să mă plâng, să mă iubesc așa pitică şi să merg desculţă, chiar dacă tălpile îmi sângerează.
De la bunica maternă am învăţat toleranţa, supunerea aceea până la sclavie aproape, în sensul creştinesc, am învăţat să iubesc şi să respect animalele la fel ca pe oameni, pentru că şi ele au suflete, şi ele sunt capabile de iubire, doar că nu pot vorbi, am învăţat să fiu matinală pentru a putea termina toate treburile zilnice, să-mi doresc familie şi copii, să lupt pentru visele mele şi să tratez cu seriozitate şi pasiune tot ceea ce fac.

Continuarea aici: 

Robotizare

Cu timpul vom deveni roboți
cu cipurile implantate în ceafă
comunicând virtual zi de zi, secundă de secundă,
cu degetele setate doar pentru tastare,
nu pentru scriere caligrafică,
nu pentru pictură,
nu pentru cântat la pian sau vioară
și nu pentru simțirea pielii iubite,
vom fi robotizați
în mod absolut

poate ne vor scârțâi încheieturile
poate vom rugini pe alocuri
poate vom avea privirile orbitor de stălucitoare
ori poate ne vor crește fire  din abdobene
și ne vom electrocuta la atingeri

poate vom simți gust metalic în gură
la fiecare sărut
și poate fiecare îmbrățișare
se va termina într-un cimitir de mașinării scoase din uz
dar iubindu-ne
vom reuși
să re-umanizăm
roboții din noi...

Paradis și infern în noi

De fiecare dată când
Îmi vorbești răspicat
Și apăsat
Și înțepat
Și mă privești în gol
Și mă gonești
Și mă lovești
Cu vorbe
Și cu gânduri
Te văd cum te transformi
În omul rece, tern,
În care încolțește
Un infern 

Și-atunci când te dezbraci
De caracter
Și zbieri
Și urli
Și răcnești
De la pământ până la cer
Te simt cum tot ce ai intern
Îți naște un infern

Eu nu voi sta așa pe lângă tine
Sufletul meu vrea sa îmi fie bine
Eu voi fugi,
în lumea mare voi fugi
voi plânge și voi suferi,
dar rațiunea-mi spune
c-așa pot viețui
Cât timp mă voi iubi
Nu pot a mai muri

Și știi c-atunci când tu urăști,
Nu îmi poți face rău
Ci doar sădești sămânța,
De-atâtea ori ți-am zis,
Unui nou început,
unui alt paradis

Locul potrivit

Gunoaielor le stă bine la coş, la fel cum icoanelor le stă bine pe peretele de la răsărit.

Când ma vei...

Când ma vei cunoaște
Norii se vor face cuib
Pentru aripile ce ne vor zbura încleștate
Și zarea ni se va face privire
Pentru atingerile crepusculare

Când ma vei întâlni
Universul își va cânta nemărginirea
In sunete prelungi de aurore boreale
Iar vântul va sufla
Prin porii miscatori ai unui nai cioplit din păduri seculare

Când ma vei atinge
Stelele își vor opri pentru o clipa căderea strălucitoare
Căci însăși răsuflarea sacadata a sufletelor noastre
Va aștepta pentru o clipa
Aceasta regăsire

Când ma vei iubi
Ma vei fi regăsit
După îndelungate așteptări străfulgerate...

Așteptări

Nu, să n-ai așteptări mari de la omul mic. Sinceritatea, loialitatea și generozitatea ta nu sunt virtuți, ci doar slăbiciunile de care profită pentru a te subjuga. Cu ele își hrănește vanitatea...Iubirea nu și-o poate hrăni, căci n-a cunoscut-o și nu va fi capabil s-o cunoască. Astfel de oameni trebuie lăsați să se războiască doar cu cei de teapa lor.