Mințeam, plângeai

Da, știam că bărbații nu plâng. Eu însămi, o femeie, sclava slăbiciunilor sufletești și a trăirilor contrariante, de multe ori îmi înghițeam dureros lacrimile, înainte de a mi le vedea tu. Îți stăteam în poală și cred că îți ceream, bălmăjind povești puțin credibile, iertare. Nu te puteam privi în ochi. Recunosc, nici nu făceam eforturi pentru a-mi depăși neputința. Deodată, am simțit ceva cald pe obraz. Cerul era senin, ca ochii tăi pe care-i sărutasem înaintea mărturisirilor mele mincinoase. Știai că te mint, dar mi-ai spus cald: „te cred” și mi-ai mai strâns încă o dată palmele mereu reci. Apoi m-ai lăsat să mă întind în poala ta mai bine, cu obrajii arzând de rușine și cu buzele mușcate de sărutul tău sălbatic.
Jubilam în gând că mă crezi când am simțit picătura aceea… apoi altele. Fără un sunet, fără măcar un mic geamăt, îmi părea nefiresc să fie un plâns. Bărbații nu plâng, mi-am spus în gând, refuzând sa mă întorc către tine ca să mă conving. Și totuși fața mi-era udă de lacrimile tale. Mă prăbușeam cu fiecare picătură care-mi cădea ca un bolovan, făcând să-mi sară din piele sângele. Eram nedumerită și te-am întrebat: încă mă iubești? Mi-ai răspuns cu glasul bărbătesc, de data aceasta puțin tremurat: te cred!

Continuarea aici: