miercuri, 27 mai 2020

Weekend de vara


Era primul weekend cand parintii mei s-au hotarat sa plece la mare fara mine. Urma sa raman singura acasa pentru doua zile.
Mama impacheta calma cateva tricouri, prosoape si lotiuni de plaja.
-          Sofi, ai vorbit cu Ana?
-          Da, mama, va veni maine dupa orele de canto.
-          Parintii ei sunt de accord?
-          Da, mama, nu te ingrijora. Totul este aranjat
Sambata la pranz Ana a sunat la usa.
-          Buna. Ti-am adus amandine. Stiu ca n-ai voie acum, inainte de premiera, dar cred ca doua-trei  se vor arde pana luni.
-          Bineinteles, i-am raspuns, si le-am inghesuit imediat in frigider.

Si-a dat sandalele jos si a ramas desculta, neindraznind sa treaca mai departe de hol.

-          Intra, te rog. Vreau sa-ti arat camera mea.
M-a urmat ca o pisica pana in camera, pasind cu team a pe langa poteca moale de covor. In capatul holului a atins cu cotul o vaza mare din lut in care stateau niste fire de bambus.
A tresarit speriata si s-a inrosit.
-          Fii fara grija, si eu am rasturnat-o de cateva ori. E rezistenta. Am ras ingaduitor in speranta ca se va relaxa.
In dreptul usii s-a oprit. A exclamat retinut, vadit impresionata.
Peretii camerei mele erau plini de oglinzi, iar unul dintre ei avea dintr-o parte in alta o bara de lemn, prinsa la nivelul taliei mele. In coltul dinspre fereastra statea ladita cu balerini. Perdeaua flutura suav, mirata si ea de mirarea Anei. Sifonierul meu era alcatuit din trei module imense, in cele doua laterale fiind toate rochitele mele, costumele de gimnastica, bandaje elastice, sprayul pentru dureri, farduri, elastice pentru par, paiete, clame, agarafe, toate intr-o ordine desavarsita. Modulul din mijloc adapostea in partea de jos hainele mele de zi cu zi, iar in partea de sus cateva carti si multe jucarii de plus. Globul muzical in care incepea sa ninga in ritmul unui pian invechit i-a atras atentia.
-          Iti place zapada?
-          Stii bine ca da, i-am raspuns in timp ce am prins-o de talie si mi-am varat nasul in parul ei despletit.

-          Vrei sa dau drumul la muzica?

-          Ce muzica?

-          Ce-ti place tie! Si i-am aratat cele doua sertare ale biroului pline cu cd-uri si casete.

A inregistrat dintr-o singura privire toate titlurile. S-a oprit asupra ultimului cd achizitionat de mine, Richard Clayderman, de parca ar fi intuit ca-l  cumparasem pentru ea, cu gandul la ea.

“Balada pentru Adelina” era prima piesa de pe cd.

S-a asezat pe marginea patului, abia atingandu-l. M-am intins pe parchet, in fata ei.
-          Stii cat de mult iubesc pianul, i-am spus entuziasta.
-          Nu ai un pian in casa?
-          Nu, n-as sti sa-l folosesc la fel de bine ca tine. Ma multumesc sa-i ascult pe altii.
-          Nici eu nu stiu sa dansez, insa nu ma multumesc doar sa privesc. Cand imi vine pofta sa dansez, dansez.
Am inceput sa rad.
-          Ana, nu te-am vazut niciodata dansand. Vrei sa dansam?
-          S-a facut, a raspuns imediat, ca si cum ar fi asteptat acest impuls.
Camera mea era destul de mare, atat de mare incat sa putem dansa amandoua fara sa ne incurcam una pe alta.
I-am aratat cateva miscari simple din brate, pe care si le insusea extrem de repede, de parca ar fi dansat dintotdeauna. Se misca firesc si usor, cu o gratie uimitoare.

-          Tu chiar stii sa le faci pe toate? Ai putea veni cu mine la premiera, ai fi o lebada gratioasa.
A ras si a inceput sa-si impleteasca parul. Facea asta de fiecare data cand i  faceam un compliment, fiind convinsa ca-mi poate directiona atentia catre orice altceva decat propria-i persoana.

-          Este foarta frumoasa camera ta. Este calda si prietenoasa, ca si tine.
Nu ne-am dat seama cand a venit seara. Am cantat, ne-am uitat pe reviste, ne-am barfit profesoarele de dans si de canto, colegii de clasa, ne-am probat cu rochiile mamei, ne-am machiat si ne-am coafat in fel de fel de forme traznite. Ne-am strambat una la alta, ne-am schimonosit in fel si chip si am ras mult.

-          Ne culcam?
-          N-as vrea, dar mi-e cam somn, mi-a raspuns cascand.
-          Mama ti-a pregatit o camasa de noapte.
Era o camasuta scurta, din bumbacel, alba cu ursuleti rosii pe care scria “sweet”. Mie imi venea putin deasupra genunchilor, ei de-abia ii acoperea chiloteii.
S-a dezbracat incet si si-a pus hainele cu grija pe scaunul biroului meu.
M-a surprins privind-o buimaca.

A lasat privirea in jos si s-a cuibarit langa mine in pat. Am intins mana si am stins lumina. In clipa urmatoarele am auzit-o pe Ana exclamand de uimire. Tavanul era plin de luminite fluorescente, minuscule cat niste puncte, cu grija aranjate de tata, imitand constelatiile stelare.

-          Uite carul mare! mi-a soptit.
-          Poti sa-ti pui o dorinta, i-am raspuns si eu tot in soapta, parca fiindu-mi teama sa nu ne auda cineva.
Am auzit-o gemand slab si i-am simtit mana pe sub camasa mea de noapte, pe care mi-a ridicat-o usor. Nu m-am impotrivit, desi mi-era poate la fel de teama ca si ei de c eea ce ar fi putut sa se intample.  Mi-am ridicat camasa si mi-am scos-o. Apoi am ajutat-o si pe ea sa se dezbrace. I-am mangaiat sanii mici si tari si mi-am lipit buzele de ei. Pielea ei mirosea din nou a flori proaspete si eu simteam niste palpitatii nefiresti in jurul buricului. I-am sarutat sanii in timp ce ea imi saruta gatul si-mi mangaia talia, coborandu-si mainile spre fese. Tremuram amandoua nedumerite, dar senzatiile ce la traiam erau mai puternice decat orice incercare de impotrivire.
M-am lasat pe spate cand ea m-a impins usor in piept cu barbia. I-am simtit buzele coborand pe sani, apoi pe abdomen. Frematam déjà de placere cand m-a mangaiat in interiorul coapselor, urcand pe linia muschiului croitor. Deodata am simtit contractandu-se muschii abdominali si un spasm puternic m-a facut sa-mi scape un tipat. Ana a continuat sa ma sarute pe abdomen in jos, de parca nici nu m-ar fi auzit. M-am lasat mangaiata si sarutata asa cum nu-mi imaginasem vreodata , pana ce spasmele repetate au devenit dureroase. Atunci ne-am oprit epuizate. Cunoscusem amandoua pentru prima data dragostea  trupeasca. Si era mai presus decat orice inchipuire.

Darul


Era ziua ei. Chiar atunci. Pe 15 martie. Implinea 17 ani. Stateam nerabdatoare in prima banca si asteptam sa sune clopotelul. Era oricum ora de chimie, o materie imposibila si un profesor nesuferit. Dar nu acesta era motivul pentru care nu mai puteam sa astept.

Imediat ce a inchis catalogul, am sarit langa usa. Am fugit la filarmonica, care era foarte aproape de liceul meu. Auzeam de pe hol sunetul pianului si stiam ca degetele ei aluneca pe clapele albe. Ii cunosteam fiecare atingere, fiecare deget indoit sau extins, dupa sunetul rezultat.

Am deschis cu grija usa ca sa nu ma auda si am intrat in sala aceea inalta si goala, in capatul careia era asezat pianul Anei. M-am asezat in spatele camerei,  departe de ea si am ramas privind-o cum isi unduia trupul in ritmul muzicii sale. Singura oglinda din sala nu-mi putea trada prezenta, pentru ca ma asezasem strategic, dincolo de raza ei de reflexie.

Era o piesa noua. Nu o mai auzisem pana atunci. Nu recunosteam compozitorul. Doar stilul ei aparte de interpretare mi se parea sublim si l-as fi recunoscut dintre o suta de pianisti.

Am inchis ochii si am ascultat, rezemata de zidul rece, indoinduindu-mi degetele ca si cum as fi cantat si eu. Mi-ar fi placut sa stiu sa cant la pian. Sa cant la pian alaturi de ea. Dar pentru nimic in lume nu as fi indraznit vreodata sa-i perturb interpretarile cu incercarile mele timide de a canta la pian. I-as fi compromis genialitatea cantarilor sale.

Dupa un timp Ana si-a incheiat cantarea si a inchis pianul. Mi-am oprit respiratia crezand ca se va intoarce si ma va gasi acolo, in ziua aceea, de ziua ei. Dar ea a ramas pe scaun, dreapta si semeata, cum era tot timpul. M-am ridicat si am pasit timptil catre ea, crezand ca nu ma aude.

-          Am stiut ca esti aici, mi-a spus incet.
Am tresarit, nestiind ce sa-i raspund. M-am apropiat totusi si mi-am incolocit bratele de gatul ei. Mi-am infundat nasul in parul ei galben si tare, mirosind a flori proaspete. Am sarutat-o pe obraz.
-          Am un dar pentru tine, am spus cu teama, stiind ca nu acceptat niciodata sa primeasca ceva de la mine
S-a intors si m-a privit lung cu ochii ei albastri si senini ca cerul de martie. A zambit.
Am scos din buzunar micutul lantisor. Nu l-am impachetat, mi s-a parut ca i-as incatusa frumusetea intr-o cutie banala, chiar si de catifea fiind.  Am intins palma cu lantisorul de care atarna o minuscula gargarita.
L-a privit, m-a privit. Si mi-a zambit. Mi-a zambit cu atata dragoste si recunostinta cum numai de la ea puteam sa vad. Stiam deja ca acceptase darul.

I l-am prins la gat si am sarutat-o. Buzele ei erau fierbinti si parca mai moi si mai dulci ca niciodata. Ana s-a ridicat, m-a imbratisat si mi-a mangaiat parul. Eram cea mai fericita fiinta de pe pamant.

Apoi s-a asezat si si-a deschis din nou pianul. A inceput “Simfonia scotiana”, al carei compozitor era preferatul ei. Mult mai tarziu aveam sa aflu de ce-i placea asa de mult. Nu am indraznit niciodata s-o intreb.

Mi-am dat pantofii si sosetele jos si am inceput sa dansez cu emotie pentru ea. De atatea ori dansasem pe cantarile ei, dar acum eram emotionata pentru ca stiam ca simfonia aceasta este pentru mine, un dar de la ea pentru mine. Pentru ca era primul dar pe care ea il accepta de la mine, simfonia aceea era felul ei de a-mi multumi.

Simteam parchetul invechit sub talpile care-mi ardeau. Si ea ma vedea in oglinda din fata pianului. Stiam ca ma priveste. Eu dansam pentru ea, ea canta pentru mine. Era cel mai ingaduitor public pe care l-as fi putut avea vreodata.

Cand ea a terminat m-am lungit transpirata pe podea, ca dupa o epuizabila premiera. Am inceput amandoua sa aplaudam. Eu zambeam fericita, ea avea aceeasi mimica serioasa si profunda, insa ochii ii scaparau...A venit langa mine si s-a intins. Apoi si-a pus capul pe pieptul meu. I-am simtit oftatul dureros, in incercarea ei permanenta de a-si reprima starile. Mi-am intins bratul stang peste crestetul ei.
-          La multi ani, i-am soptit.

Am simtit pe piept o picatura umeda. Era o lacrima sau doar sudoare?

Minutele, apoi orele au trecut intr-o clipa. Cand ne-am dat seama ca afara se intuneca ne-am ridicat si am parasit sala. Ne-am despartit in fata filarmonicii. Eu inca mai saltam launtric pe ritmul muzicii ei, si inca mai simteam fiorul degetelor ei pe pielea mea, ca si cum eu as fi fost pianul ei.

Simteam aerul de primavara inca rece cum imi patrunde in pieptul ce inca mai pastra umezeala lacrimei sau sudorii ei... Primavara incepea ca un dar...

Ziua 18

Intr-o exuberanta neobisnuita, cu oasele pârâindu-mi la fiecare pas, am reusit ieri sa rezolv toate problemele administrative. Am din nou curent, am umplut frigiderul cu sticle de vin, am curatat trandafirul de frunzele vestejite, l-am udat, l-am primenit, am facut curatenie si am aerisit in casa. Miroase a primavara, desi afara pare ca este deja vara. Nu am avut curiozitatea inca sa vad ce luna este exact, dar dupa cum stralucea semiluna aseara, probabil ca este sfarsitul lunii mai. Inseamna ca am zacut semiconstient aproximativ 2 saptamani. Este o enigma cum de am supravietuit fara mancare si apa si mai ales fara vi si tigari. Nu, nu sunt un fenomen in nimic, nici macar medical, posibil sa ma fi putut ridica uneori pentru a bea apa si a merge la baie, dar nu-mi pot aminti. Poate ar fi bine sa-mi fac niste investigatii medicale pentru a identifica ce am avut, dar simt atata dorinta de viata incat ar fi pierdere de timp sa merg la medic. Cineva a vrut ca eu sa traiesc. Consider ca este o noua sansa la viata, ca o nastere, nasterea constientizarii privilegiului de a fi viu.

Simt un dor aproape dureros pentru Frosina si pentru Maria, dar nu pot localiza durerea, nu stiu daca ma doare trupul de la imobilizarea prelungita, ori daca ma doare dorul in inima si in epiglota. Intr-un fel ma simt vinovat ca am lipsit atata timp fara nicio explicatie din viata lor, dar din acest moment mi s-ar parea nedrept fata de sufletul meu daca n-as lupta pentru a readuce aceste doua minuni in noua mea viata. Mi-e clar, le iubesc pe amandoua. Poate acesta a fost rolul acestei boli, de a ma face sa inteleg ca iubesc din nou. Aceasta iubire ma ia prin surprindere. Pana acum iubeam mereu cu senzatia sfarsitului implacabil, eram convins ca totul se va sfarsi prost pentru mine, pentru ele, femeile din viata mea, dar acum, brusc am senzatie ca aceasta iubire ce-o simt prevesteste un inceput nesfarsit, nu un sfarsit dureros.

Ma opresc in fata blocului Mariei. Balcoanele sunt pline de flori, gradina din fata blocului este si ea ingrijita si invadata de trandafiri. Miroase a fericire si parca tot acest miros vine din sufletului femeii cu ochii turcoaz. Sun la interfon. Maria nu raspunde. Nu, nu sunt trist, voi reveni pana o voi gasi acasa. Frumusetea ei mi-a ramas intiparita pe retina din prima si singura zi in care ne-am iubit.

Plec spre editura Vis, cu un soi de spaima si de entuziasm amestecate in tremurul incontralabil inca al corpului. Sunt slabit, ma voi opri pe drum sa beau o cafea. 

marți, 26 mai 2020

Ziua 17

E prima dimineața, după câteva luni probabil, când ma trezesc fără durere de cap. In ultima perioada in fiecare dimineața lumina intra in ochii mei cu ace, innebunindu-ma de durere. 
Am zăcut multe zile fără sa mănânc, fără sa fumez, fără sa beau ceva. Telefonul a sunat de multe ori, apoi probabil i s-a terminat bateria. Îmi amintesc vag ca de câteva ori am auzit-o pe Maria rugându-ma sa-i deschid. “Știu ca ești înăuntru! Deschide, te rog. Sa nu faci vreo prostie!” Apoi îmi amintesc zgomotul tocurilor, întâi delicat, ca al unei pisici, apoi apăsat și precipitat. Parca odată am auzit-o și pe Frosina, deși e posibil sa fi delirat. Calc pe covorul plin de cioburi și pete de vin și simt o exuberanta neobișnuita in suflet. Din tălpi simt ca-mi curge sânge, dar ma bucura nespus durerea surda provocată de cioburile înfipte in piele. Nu ma întreb ce s-a întâmplat cu mine si nici nu ma bucura faptul ca am supraviețuit. Dacă stau sa ma gândesc, de-as fi murit, n-ar fi pierdut nimeni nimic. La naiba, stiu si simt ca nu contez pentru nimeni pe lumea asta, dar acest gand nu ma nelinisteste catusi de putin, nu-mi da niciun regret, nici macar mila nu-mi starneste. Doar savurez momentul luminii fara durere in privirea mea. De parca m-am nascut din nou, ma bucura nespus faptul ca m-am ridicat, ca muschii picioarelor inca ma pot tine ridicat, ca bratele inca se misca, ca pot simti mirosul infect din camera. Deschid larg ferestrele si caldura razelor ma izbesc intr-o dulce mangaiere pe trupul osos, paralizat de atata timp tintuit la orizontala. Ma intreb in fuga ce luna, ce zi ori ce an ar putea fi. Observ cu coada ochiului trandafirul japozen ofilit de deshidratare si ma gândesc ca totusi n-a tercut asa mult timp de cand am murit, pentru ca are inca frunzele verzi. Langa el sta deschis la capitolui 16 jurnalul meu de scriitor ratat. Incep sa rad. Rad ca un copil pentru ca sunt mai putin ratat decat multi altii. De pilda Eusebiu e mai ratat decat mine, pentru ca, desi are o fata superba cu nume imbecil, el este un escroc sentimental, un ucigas de suflete si vise, pentru ca el cucereste prin minciuna si inselaciune. Eu nu cuceresc pe nimeni, dar nici nu pacalesc pe cineva. Sunt sigur mai putin ratat decat toti oamenii care mint si fura pentru a supravietui. Mie mi-e totuna daca supravietuiesc sau nu, niciodata nu-mi voi ucide sufletul ca sa-mi tin trupul viu. Am un impuls nemilos s-o sun pe Maria, dar telefonul e si el mort de mult timp. Il bag in priza. Posibil sa-mi fi intrerupt curentul, nu pare ca ar da semne sa-si revina in priza. 
E timpul sa ies din casa. La naiba, poate as fi mai fericit daca as fi murit, dar inexplicabil, faptul ca am inviat imi da un sentiment placut de nou inceput. Sunt excitat in toate simturile mele. 
La naiba cu moartea, la naiba cu viata. E chiar nemilos de placut sa fii viu!


luni, 11 mai 2020

Big-Bang


Într-o pană de idei
Mi-a venit ideea să pictez un ceas
Mi-a venit pe loc
Un ceas mare, într-un picior
Cu limbi aurii
Scuipătoare de foc
Un ceas? Un ceas adevărat care măsoară timpul?
Da! Chiar un ceas! 
Implacabil popas!
I-am răspuns în șoaptă propriei conștiințe
Pentru că despre timp
Am vaste cunoștințe
Știu, de pildă, ca timpul păcălește
Când crezi că stai pe loc
El te îmbătrânește
Și când cu nerăbdare aștepți o întâmplare
Îți schimbă așteptarea
În eră urlătoare
Îți schimbă așteptări
În trăiri, în emoții
În vise și speranțe
Și-ți dă în schimb iluzii
La povestiri prefațe
Un ceas...ca o busolă
Cu nordul tot defect
Un ceas ca o speranță
Ca-întreg în an bisect
Un ceas cu un picior, nătâng și șchiop de timp
Un ceas ca ghiocelul
Semn de nou anotimp
Un ceas ca un impuls în inimă stringent
Un ceas ca universul
pornit dintr-un Big-Bang!

sâmbătă, 9 mai 2020

Diferențe


Si eu pot minți, dar nu vreau
Și eu pot jigni, dar nu vreau
Și eu pot înjura, dar nu vreau
Și eu pot invidia, dar nu vreau
Și eu aș fi capabilă
Să înșel, să fur, să păcălesc,
Să mă eschivez, să fiu leneșă,
Să te înfurii,
Dar nu vreau
Si asta mă deosebește de tine!
Și tu ai putea să iubești, dar eu o fac
Și tu ai putea să mângâi, dar eu o fac
Și tu ai putea să alini, să cânți, să dansezi,
Să pictezi, să te bucuri de viață,
Să muncești, să fii onest,
Să admiri natura, să ajuți,
Dar eu fac toate acestea
Și asta mă deosebește de tine!
Și eu și tu suntem egali,
Dar ceea ce fac
Si ceea ce nu vreau să fac,
mă deosebesc de tine!

joi, 23 aprilie 2020

Privește cerul


Privește cerul 
Privește-l dimineața, când este mov și galben 
Când soarele-i în el s-a întinat 
Admiră-i infinitul 
Cu toată a lui magie ce-n tine a intrat 

Privește cerul seara 
Când e orange - roziu
Când soarele îi pleacă 
Când plânge ivoriu 
Privește-l seara toată 
Inundă-ți ochii 
Cu splendoarea serii ce stă
atunci să cadă

Privește cerul noaptea 
Când stele mii din el 
Ți-explică acum cu totul
Acel straniu mister..

marți, 7 aprilie 2020

Portal către univers paralel


Fii suflete un sclav
La poarta raiului
Dintr-ale mele membre mergătoare
Și melcul la o poartă
Ce-o vede doar din coarne
Fii vierme ce-și târăște
A sieși jale neputință 
Fii sclav întru credință
Fii simplu muritor
În a sa năzuință

Acum eu îți ordon
Fii supus majordon
Cară-i bagaje multe
Regine-ei tumulte
Fii universul sieși
Cel negăsirii roze-și
Fiți una și unică-i
A sine-sii-i credință

O singură dorință
Acum te încadrează
În poarta ce credeai
Că-n univers te poartă
Intră fără mirare
Și fără teamă, ome
Căci este doar intrarea
Către o nemurire
Și-ți este destinată
Ți-a fost dat s-o trăiești
Ție  și doar o dată 
Cea mai nedefinită 
Din infinit povești