Dor de mare

De câte ori te-am mai văzut de-atunci
Săltând vioi, dar apăsat pe stânci,
Luptându-te cu vântul să nu te doboare
Şi-apoi căzând sub val şi soare?

Atâtea veri s-au scurs tăcute
Şi-atât de multe nopţi vrăjite
de câte ori te-am mai auzit
strigându-mă şoptit?

Doar într-o zi am mai crezut
C-ai revenit
M-am înnoit şi m-am gătit...
Păcat că între timp, total întâmplător
M-am stins de dor.

La multi ani!

De mult, în ţări îndepărtate
Regina naşte împărat
Prin dragoste şi prin dreptate
Devine sfânt adevărat.

Cum a crescut şi a iubit
Elena pe-al său Constantin
Aşa şi tu mi-ai dăruit
Cel mai frumos destin.

Măicuţa mea, îţi mulţumesc
Că m-ai făcut să îndrăgesc
Ideea de a deveni
Şi eu mămica într-o zi.

Porţi nume de regină sfântă
Şi de aceea îţi doresc
O viaţă plină şi frumoasă
Şi-un trai împărătesc.


La mulţi ani pentru tine Elena şi pentru tine Constantin!

Sfârşit de săptămână

Pentru că s-a mai sfârşit o săptămâna grea şi pentru că nu mai am chef de muncă m-am hotărât, la cererea publicului, să vă mai dezvălui o părticică din gloriosul meu traseu poetic. ;))
De fapt este o poezioară cu care am participat la un concurs studenţesc de poezie, acum vreo 10 ani. Nu este reuşită, dar mă iertaţi, pentru că am fost şi eu un pic bolnavă când am fost mică.

Judecata

Au venit şi mi-au pus cămaşa de forţă
Mi-au reproşat că existenţa mea este precum o torţă
Înflăcărată, galbenă, fierbinte
Acaparatoare şi prea puţin cuminte

Au venit şi m-au legat în lanţuri
Că existenţa mea ar semăna cu şanţuri
Adânci, întunecate, reci şi foarte late
Viermoase, înfrunzite şi prea întortocheate

M-au legat şi m-au bătut cu bâte
Căci am în viaţa mea păcate multe mai multe
Decât prevede legea şi merit prin urmare
s-ajung în închisoare

Au venit şi m-au suit pe cruce
Că traiul meu a fost şi-amar şi dulce
Că am trăit prin dragoste şi dor
Când au spus ei n-am vrut nicicum să mor

M-au pus la zid şi toţi m-au împuşcat
Căci viaţă mea a fost doar un păcat
Că am iubit o viaţă un bărbat
Şi pentru-a sa iubire de tot m-am lepădat

Aceasta mi-e credinţa, drag judecător
Puneţi-ma la zid, acuma vreau sa mor!

Sunt nelamurita...

Nu inteleg de ce daca stau in fata calculatorului, cu picioarele incrucisate sub scaun, fara sa ma misc, mi se desfac sireturile la pantofii mei sport?

O problema de geometrie in spatiu si timp

Euclid şi Thales ... Vă mai amintiţi de ei? Cu toţii ştim că două drepte paralele nu se se întâlnesc niciodată, sau conform geomteriei se întâlnesc la infinit, semnul acela ca un 8 întors.

Am purtat cu cineva o mică discuţie despre paralelismul în viaţa socială. Din fericire sau poate din păcate axiomele geometriei în spaţiu nu se pot aplica vieţilor noastre. Iată de ce:

Postulatul lui Euclid spune că într-un plan, printr-un punct exterior unei drepte aparţinând acestuia, trece o dreaptă paralelă cu ea şi numai una. Să încercam o mică demonstraţie, în care punctele din geometrie suntem chiar noi.

Avem planul C. C este determinat de minim două puncte distince, F şi B . Aceleaşi două puncte F şi B determină o dreaptă L1 sau mai corect un segment de dreaptă. X este un punct exterior planului C. Prin X trece o singură paralelă şi numai una cu dreaptă L1. O să-i spunem L2. L2 este şi ea determinată de două puncte: f şi b. L1 şi L2 sunt paralele, deci se întâlnesc la infinit. Infinitul din geomterie, prin paralelismul de faţă, reprezintă viaţă lui F şi B sau planul C. Deci L1 şi L2 se întâlnesc intrun moment "T0" intrun punct Y. Pentru că punctul X face parte din dreaptă L2 şi pentru că L2 este paralelă cu L1 rezultă că Y este în afară planului C. În acelaşi timp însă, pentru L1 şi L2 se întâlnesc în punctul Y şi pentru că proiecţia punctului X pe planul C reprezintă exact piciorul perpendicularei dus din X pe L1, rezultă că Y face parte din planul C. Şi dacă L1 este dreaptă din C care se intersectează cu L2, rezultă că Y face parte acum din C. Rezultă că Y şi X determină o dreaptă, alta decât F-B şi f-b. Şi mai rezultă că în orice moment de la T0 la T999, X şi Y determină o dreaptă în afară planului C, care este paralelă cu oricare dintre L1 şi L2. Concluzie: dacă L1 şi L2 se intersectează, intersecţia are loc în afară planului C şi reprezintă un capăt de perpendicularitate între două drepte determinate de F şi b sau B şi f. Şi mai rezultă că la intersecţia celor două drepte se formează un unghi de 90 de grade şi dacă este unghi perfect drept s-a terminat cu tot paralelismul şi s-au dus pe apa sâmbetei toate axiomele şi postulatele geometriei în spaţiu.

Teorema: e o chestiune de timp T ca dreptele L1 si L2 sa se intersecteze in afara planului C, iar punctul Y va reprezenta proiectia perpendiculara in planul C a punctului X, punct care apartine deopotriva celor doua paralele. E clar?


Foto: www.cameltreks.com.au - "The parallel sand dunes of the Simpson Desert"

De mărţişor

Pentru că este 1 martie şi pentru că azi am văzut o mulţime de mărtişoare frumoase m-am gândit să postez în cinstea acestei zile. Să-mi iau gândurile, să le aştern aici şi să la pun şi un şnuruleţ alb cu roşu, împletit din idei.

Mă gândesc câţi ani au trecut peste mine, peste viaţa mea şi câte întâmplări am trăit. Câte minciuni, câte speranţe, câte avânturi şi câte deziluzii. Câte fire împletite şi in final câte iţe deznodate. Ma intreb de ce in zilele cele mai frumoase dintrun an te apuca un soi de tristete amestacata cu fericire, exuberanta, amintiri si vise?

Azi mă plimbam printre tarabele pline de mărtişoare. Aproape în fiecare an de 1 martie mi-am propus ca pentru anul următor să confecţionez şi eu mărtişoare şi felicitări unice şi impresionante. Pornirea această nu o am decât o singură dată pe an. Imediat cum trece Mărţişorul, uit complet. Şi anul acesta la fel mi-am propus. Ba mai mult, am gândit să nu aştept până în martie 2010 şi să încep chiar acum să fac nişte felicitări pentru Paşte.

Este ciudat faptul că nu-mi doream niciunul dintre mărţişoarele care le admiram. Este primul an în care nu-mi doresc mărţişor de la nimeni. Este primul an în care conştientizez că un mărţişor n-ar mai fi un instrument suficient pentru a mi se dovedi dragostea. Primul an în care ar conta mai mult un zâmbet, o vorbă, o strângere de mână sau un sărut. Este primul an în care pe cuvant că n-o să mi se mai pară o jignire să nu primesc mărţişor.

Nu vă inchiputi că am devenit întratât de ternă încât să nu mă mai pot bucura de gesturi mărunte sau simple. Dimpotrivă. Mi-am dat seamă că, mai mult ca niciodată, un singur cuvânt sau un singur gest ar putea însemna cât 100 de mărtişoare dintre cele mai frumoase.

Anul ăsta nu-mi doresc mărţişoare. Anul ăsta îmi doresc doar să mă pot bucura liniştită de Martie înmiresmat care abia a început şi de vara călduroasă care-i urmează şi apoi de toamna ploioasă care precede înfrigurările iernii. Anul acesta îmi doresc doar să trăiesc şi să supravieţuiesc fără marţişoare.

Am căutat o poezioară scrisă pe vremea când aşteptam un mărţişor de la iubitul meu de atunci. V-o împărtăşesc şi vouă ca să vedeţi cât de dezamăgită am fost pentru că n-am primit un mărţişor. Pentru atâta lucru am stat tristă şi mi-am pus întrebări câteva luni sau chiar ani.

" De mărţişor

Am primit de mărţişor
Multe vise şi mult dor
Am sperat c-o să primesc
Ce nu pot nici să visez

Primăvară blestemată
M-ai găsit înlăcrimată
Mărţişorul mult visat
Cred că l-ai înstrăinat!

8 martie 2001"

Noua mea freza

Nu se vede clar noua mea freză, dar este evident că fiul meu seamănă cu mine. Hi hi

M-am reprofilat

Vine un moment în viaţa unui om când trebuie să-şi schimbe un pic direcţia drumului său. Asta am făcut şi eu acum o luna, graţie crizei mondiale şi poate şi crizei vârstei de peste 30 de ani.

Proiectarea nu mai merge. Imobiliarele sunt la pământ. Nimeni nu mai construieşte, nimeni nu mai vinde. Mulţumesc lui D-zeu, încă am câte ceva de lucru. Cu toate astea, m-am gândit că e momentul să fac nişte schimbări în viaţă.

Dacă nu sunt cele mai inspirate, o să văd pe parcurs.

Schimbarea nr. 1: m-am hotărât să renunţ la doctorat. Nu am renunţat încă oficial, dar sunt convinsă în proporţie de 99% că nu voi mai ajunge la niciun examen, sesiunea fiind în plină desfăşurare.

Schimbarea nr. 2: mi-am cumpărat un salon de cosmetică, coafură, frizerie. De două săptămâni zugrăvesc, vopsesc, smotruiesc, pentru a-i schimbă un pic lookul fără mari investiţii.

Schimbarea nr. 3: mi-am schimbat freza. Noul şi-n acelaşi timp ex-ul stilist al salonului meu a îndrăznit să facă experienţe pe podoabă mea capilară. Eu am fost foarte încântată, dar el cred că a avut mustrări de conştiinţă şi n-a mai venit la muncă.

În concluzie:
- sunt un om nou, o femeie de afaceri în devenire. :p
- la salon încă nu merg decât să mă coafez, dar va promit că voi face nişte cursuri şi-n momentul în care se termină şi clintii care-i mai am la firmă de proiectare, mă voi muta la salon toată ziua şi-mi voi desfăşura talentul creator pe feţele şi pe capetele voastre. Nu va daţi în lături, că s-ar putea să vă placă. Hi hi

Aveţi o mică mostră din salonul meu la care mai am mult de muncă.

Vă aştept la BARON-NET, pe Sos. Iancului nr. 46-48 lângă Magazinul Julia.

Şi dacă vreţi să vedeţi cu ce tunsoare v-ar sta bine sau cu ce culoare, trimiteţi-mi poza voastră din faţă, doar capul, cu părul prins sau bine lipit de cap.

Şi încă ceva: dacă aveţi vreo cunoştinţă de meserie care-şi caută de lucru, este bine venită la mine în condiţii salariale modeste (40% din manoperă) şi program de negri pe plantaţie (10-11 ore, o zi liberă-o zi lucrătoare)

Va doresc un look superb şi o primăvară minunată!

Poveste de Crăciun

A fost odată... Aşa începe orice poveste şi tot asa a început şi povestea care urmează.

A fost odată un băieţel. Un băieţel cuminte şi frumos, aşa cum îşi doreşte orice părinte. Era ascultător şi-şi ajuta părinţii în orice moment. Niciodată nu îndrăznea să le ceară ceva, nici măcar o pereche de pantofi, prefera să meargă desculţ. Erau prea săraci, abia de aveau ce mânca. În fiecare an de Crăciun se adunau în jurul focului şi ascultau poveşti inventate de ei, rând pe rând. Când ningea afară, se bucurau împreună şi primeau ninsoarea ca pe un cadou preţios. Era singurul lor cadou.

În noaptea aceea de Crăciun, băieţelul cel cuminte era trist. Auzise de la prietenii lui despre marile petreceri care se dădeau în casele lor în noaptea de Crăciun, despre bucatele delicioase cu care se desfătau, despre cadourile voluminoase pe care le primeau de la părinţi. După miezul nopţii, când parinţii lui adormiseră senini lângă sobă, băiatul a încălţat cizmele tatălui şi a ieşit afară. Ningea ca întro poveste, cu fulgi mari argintii. Zăpada scârţâia sub tălpile sale. Vântul rece îi izbea obrajii. Îi simţea cum îi ard de emoţie. A fost cea mai frumoasă noapte din viaţa sa. A mers la toate casele pritenilor săi, s-a cocoţat la fiecare pe unde a nimerit, atât cât să poată pătrunde cu privirea în saloanele luxoase, din care străbatea muzica de sărbătoare. A văzut cadouri minunate: ponei adevarăţi, balansoare-căluţi din lemn, păpuşi imense, mingi multicolore, jucării extraordinare şi pantofi din piele lăcuită. Şi-ar fi dorit şi el fiecare cadou, toate ar fi vrut să le primească şi el în ajunul de Crăciun. S-a mulţumit să le priveasca şi să se bucure în taină de bucuria prietenilor săi.
S-a intors înainte de răsăritul soarelui şi s-a băgat înfrigurat în pătuţul lui de lângă sobă. A adormit fericit şi a visat cum se joacă cu soldăţeii frumos ciopliţi în lemn.

Au trecut mulţi ani de atunci. Să tot fi trecut vreo 2000 de ani. Băietelul nostru a crescut mare, dar odată cu trecerea anilor sufletul lui a rămas tânăr şi pur, ca în acea noapte. Pentru că a fost bun şi muncitor, a reuşit prin munca lui să-şi construiască propria fabrică de jucării. Cu timpul a devenit cea mai mare fabrică de jucării din lume. Avea comenzi din toata lumea: din China, din America şi chiar de la Polul Nord. Ceea ce l-a facut atât de apreciat a fost politica sa managerială ce consta în faptul ca el personal livra jucăriile, exact în camera copilului. Îşi confecţionase o sanie mare, pe care o trăgeau 8 reni înaripaţi. Ajungea cu viteza gândului în orice parte a lumii. Pe la varsta de 30 de ani a cunoscut o tânără frumoasă ca o zeiţă. A luat-o pe loc de nevastă şi a făcut cu ea mulţi copii. Sute, mii de copii au avut împreună. Şi acum, deşi sunt foarte bătrâni, tot mai fac copii. Copiii lor îi vedeţi peste tot: în magazine, la televizor, la prieteni acasă, la teatru, în parcuri. Sunt peste tot. Sunt îmbrăcaţi la fel, unii au barbă, alţii nu, unii au burtă, alţii sunt slabi şi cocoşaţi. Dar toţi au o singură misiune, aceea de livra jucariile confecţionate de tatăl lor. Fiecare are sania lui şi poate ajunge în orice casă întro clipă. Şi oricare dintre copiii săi răspunde la un singur nume: Moş Crăciun.

La noi în casă a intrat pe geamul de la baia din mansardă. Era un Moş Crăciun cocoşat şi se spijinea întrun toiag alb. Renii nu am apucat să-i vad, dar i-am auzit bătând din copite la poartă. Ne-a împărţit daruri şi ne-a suflat poleială în suflete. Fiul meu la început s-a speriat, a fost primul lui Moş. Apoi s-a apropiat de el şi i-a întins mâna. Şi-a însuşit repede cadoul, pentru că a fost cel mai cuminte băieţel din lume. La anu' îl va aştepta din nou şi se va bucura mai mult. Iar Moşul va veni din nou şi-l va îmbrăţişa cu dragoste şi-i va pune în fiecare cadou o bucăţică din sufletul său.

Înainte de plecare l-am rugat pe Moş să treacă şi pe la voi, dacă aţi fost cuminţi. M-a asigurat că va trece pe la fiecare în parte şi va pune în fiecare pachet şi o bucăţică din sufletul meu.

Primiţi-vă cu drag cadourile şi bucuraţi-vă de Crăciun. Şi nu uitaţi că în fiecare cadou veţi găsi parte din gândurile mele de bine!

La mulţi ani, dragii mei!

Scrisorică de amor

Nu știu cum și de ce, zilele astea m-am gândit la cum e să mai primești scrisori. Scrisori adevărate, venite prin poștă și puse în plicuri pe care sunt lipite timbre de-alea cu zimți. Nu mai știu de câtă vreme n-am mai scris si n-am mai primit o scrisoare, un bilețel, o felicitare, un răvaș. Cu atât mai puțin o scrisorică de amor. Au trecut ani de zile de când n-am mai citit o scrisorica de amor lacrimogenă. Îmi amintesc cum stăteam eu întinsă pe pat și-mi curgeau lacrimile una după alta pe o foaie de-aia dictando, scrisă cu cerneală indigo. Si literele se întinau, se îmbinau intre ele și cuvintele și frazele căpătau în mintea mea o însemnătate aparte. Si citeam, si reciteam de 100 de ori, pana ce ajungeam sa cunosc fiecare virgula, punct, fiecare literă în parte cu ochii închiși. Apoi luam și eu o foaie și începeam să aștern un răspuns timid. Si-mi reciteam răspunsul meu și mototoleam foaia. Si încercam din nou și iar eram nemulțumită de încercările mele. Si eram supărată că răspunsul meu nu se ridica la valoarea literară a scrisorii primite. Si plângeam fără sa mai știu de ce: de fericire ca primisem o scrisoare de amor sau de tristețe ca nu sunt și eu în stare sa scriu una la fel de lacrimogena.

Nu ca mi-este dor de o astfel de scrisoare, pentru ca știu ca n-am de la cine si de ce primi. Dar să presupunem ca as fi o adolescentă în epoca computerului care primeste o scrisorica de amor de la iubitul ei. Parcă nu mai e așa de romantic să lăcrimezi pe o tastatură neagră. Nu?