Uneori nu mă pot regăsi. Mă caut în oglinda din peretele mucegăit. Oglinda aceasta cu argintul sărit şi cu sticla ciobită. Privesc prin ea ca printr-un grilaj ruginit şi-mi văd ochii pierduţi sub genele lăsate. Mi-au crăpat buzele, par arse de lipsa apei. Şi tenul este şters, plin de brobonele pământii. Părul îmi pare o lână încâlcită. Mi-am amintit pentru o clipă povestea noastră. Parcă mi-ai oferit cândva o floare. Parcă un fluture violaceu sorbea lacom polenul din ea. I-am strivit aripile pline de pulbere fermecată sub tălpile pe care mi le-ai fi putut săruta. Știi bine, nu am nevoie de minuni în viaţa mea. Nici eu, nici tu, când ne pierdem, nu mai credem în minuni. Îmi accept destinul ca pe un zar aruncat. Un zar fără puncte, un zar fără muchii...Palmele îmi tremură de câteva nopţi și cred că şi zile. Mângâi faţa prelungă din oglindă şi-mi pare stranie. Lipsește din ea chipul tău. A fost o perioadă când mă găseam după fiecare căutare, după fiecare zbatere în tine, în ochii şi în vorbele tale. Acum sunt singură aici, în faţa acestei oglinzi fără strălucirea ei obişnuită. Eu eram în tine, ştiam că am un loc chiar în sufletul tău şi prin tine îmi găseam echilibrul, iar tu, tu erai prin mine ceea ce-ţi pierduseși din tine. Aşa credeam atunci...
Încă mă mai caut, printre umbre şi lumini, ca şi cum aş căuta o pensulaţie uleioasă, dar genială într-un tablou aruncat. Regăsindu-mă, te găsesc pe tine, în colţuri de suflet pierdut într-o lume dureroasă. Tu...te-ai pierdut printre suspine... Şi când te regăseşti câteodată, spastic, fulgerat de dureri înnebunitoare, pe mine mă rătăceşti printre ruinele unei prietenii triste.
Eu cu mine cea din oglindă, aş putea fi TU, proiectat pe o frunză de orhidee dintr-un coş împletit cu dibăcie. Tu fără tine, trist, îndurerat, te asemeni uimitor cu acest chip din oglindă...
