William Bouguereau - The Sadness of Love (1899)
Mă cuprinde de jos în sus,
Îmi strânge picioarele
şi-mi lipeşte braţele de trup
Apoi mă atinge în inimă
Și se cuibăreşte acolo
Căci unde poate fi mai bine decât în inimă?
Apoi își întinde tentaculele dureroase
În gât și mă împiedică să strig
Și-mi înfige degetele în ochi
Până ce-mi dau lacrimile
şi până ce lumea o văd prin ceaţă
şi-mi cuprinde şi creierul
Ca o psihoză şi face ce vrea din el
Îi dictează de pildă scenarii stupide
Cu imagini şi personaje reale
şi-i prezintă ca într-un film
Scenă după scenă cu tot ce va urma
şi inima biata, crede, că-i subjugată
Iar glasul, neputincios, nu poate a mai plânge
şi ochii...ei rămân secătuiţi
Uneori această tristeţe nu vrea să mă lase
stă lipită de mine de parcă ne-am fi născut împreună
şi mă îmbie să caut răspunsuri
şi să cer explicaţii
Apoi râde de mine că nimic nu mă poate-ajuta
Dar alteori ea dispare ca fumul împrăştiat de vânt
Lăsându-mă liberă şi zâmbitoare
Cu fruntea relaxată şi privirea albastră
Cu buzele vioaie şi cu mintea limpede
Cu inima deschisă şi cu braţele
înnodate într-o îmbrăţişare contorsionată
Fără a mai cauta răspunsuri,
Ci doar a dărui din zâmbetul meu
Fiecărui suflet care-mi este aproape
Îmbrăcat în culori de mulţumire
şi de sinceră recunostinţă
