A fost odată, demult tare, o inimă ce n-avea trup.
Și cum umbla ea singură prin văi, munți, pe poteci neumblate și prin ape neînotate s-a întâlnit cu o gură roșie care fraga si frumoasă ca o floricică. S-a bucurat inima noastră și i-a cerut prietenia. Și au pornit amândouă pe alte cărări, minunându-se de pustiul din jurul lor. Și cum mergeau ele așa glumind și râzând s-au întâlnit cu niște ochi mari, curioși, de un căprui prietenos, aproape de pământ. S-au împrietenit repede. Apoi și-au descoperit noi prieteni: niște picioare, niște mâini, niște obraji înroșiți, un căpșor mititel dar uimitor de agil, suvițe de păr mătăsoase, frumos unduindu-se în vânt.
Și cum mergeau toți așa la un moment dat un fenomen atmosferic de neînțeles s-a năpustit asupra lor și i-a amestecat. Inima a nimerit strănsă în piept. Creierul strâns în cap. Toate celelalte strânse si lipite ca într-o mașinarie fantastică.
Astfel, trupul rezultat a început să umble. Și cu cât umbla, cu atât se dezmeticea că este un întreg. Dar tot mergând s-a întâlnit cu un înger. Acesta l-a întrebat: unde te duci tu Inimă din trup și Trup fără suflet? Nu ți-e teamă de întuneric, de deziluzie, de tristețe, de singurătate? Nu ți-e teamă nici de moarte? Inima a tresărit, trupul de pe ea a început să tremure. Nu și-a dat seama până atunci că este atât de singură și că-i lipsea chiar sufletul.
A pornit în căutarea lui. Și când l-a găsit...căci da, l-a găsit, sufletul ei era într-o altă inimă. S-a uitat la el, avea dimensiunile ei, s-ar fi potrivit întocmai, însă era prins într-altă inimă.
A fugit de lângă el. Acum așteaptă emoționată un alt spațiu, un alt timp, poate o altă viață ca să-l regăsească.
Sfârșit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul tău este important pentru mine!