Daca v-a placut ce ati citit, o puteti recompensa pe autoare in urmatoarele conturi: RO02 RNCB 0088 0019 6303 0001 - lei / RO12 RNCB 0088 0019 6303 0015 - dolari / RO61 RNCB 0088 0019 6303 0006 - euro / revolut LEI: RO56 BREL 0005 5155 0621 0100
M-am născut şi am crescut în Râmnicu Vâlcea, un orăşel prietenos şi modest de pe Valea Oltului. Am terminat un liceu teoretic, profil matematică-fizică. După ce am trecut prin toate meseriile pământului, m-am decis în clasa a XI-a să mă fac arhitect. Cred că a fost cea mai înţeleaptă decizie pe plan profesional pentru că este o meserie cu multe posibilităţi de manifestare din punct de vedere al creativităţii. Mai mult decât atât, este o meserie incitantă care îţi pregăteşte permanent noi provocări. Sunt mamă a doi băieţi de 6 şi respectiv 3 ani. Nu mi-am făcut planuri pe termen lung – îmi doresc să-mi văd copiii mari, capabili de a alege pentru ei ceea ce le este cel mai bine.
Nu ştiu exact cine mi-a insuflat dragostea pentru poezie. Îmi amintesc doar că prima poezie am compus-o în gând la grădiniţă şi am recitat-o ruşinata unei colege. Înainte de a ajunge la şcoală am învăţat să citesc şi cred de atunci am citit tot ce mi-a picat în mână: poveşti, poezii, proză. Şi tot de atunci am început să scriu ori de câte ori aveam ocazia şi pe orice prindeam. Scriam şi desenăm orice colţ de hârtie. În clasele primare, la orele de compunere, întotdeauna învăţătoarea mă punea să-mi citesc prima compunerile. Cred că era materia la care am avut tot timpul 10 pe linie. În clasă a VII-a profesoară de limbă română a aflat că scriu poezii şi m-a încurajat să nu mă opresc. A făcut chiar demersuri pentru a-mi publică o parte dintre ele, dar nu s-a concretizat nimic.
În clasă a VIII-a, la admiterea la liceu am vrut să merg la filologie. Mama m-a sfătuit să urmez un profil real, convingându-mă că e mai bine pentru viitorul meu să mă axez pe astfel de materii. Aşa am intrat la matematică-fizică, de unde cu uşurinţă m-am putut orienta către facultăţi tehnice. Poezia şi dragostea pentru literatură m-au urmărit pe tot parcursul liceului, fiind singura din clasele de profil real care mergeam la olimpiadele de limba şi literatura română, alături de colegii de la filologie.
Nu am scris doar poezie. Orice gând, orice stare… simţeam nevoia să mi le scriu. Păstrez mare parte din scrierile din copilărie. Unele sunt amuzante prin naivitatea şi inocenţa lor.
Cum ai început să scrii „organizat” şi ce te motivează? De unde îţi găseşti inspiraţia? După naşterea primului copil am descoperit blogul. Mi s-a părut o idee excelentă de a scrie
într-un mod organizat, fără riscul de a pierde ceva. Aşa am început să am curajul de a arată şi altora ceea ce scriu, aşa mi-am făcut noi prieteni, iar pe unii dintre cei vechi i-am „cucerit”. Pot spune că acest lucru mă motivează. Susţinerea lor mă ţine în priză.
Inspiraţia? Este peste tot în jurul meu, dar în principal oamenii mă inspiră mai mult decât natură, decât întregul univers.
Intotdeauna scriu pe blog. Seara, când mă bag în pat scriu pe telefon. În ziua următoare încerc să transpun pe blog ceea ce am scris cu o seară înainte. Nu fac corecturi decât de diacritice, foarte rar de exprimare sau legate de rimă. Scrierile de care nu sunt mulţumită nu apar deloc pe blog şi nici nu revin asupra lor. Dar rămân şi ele scrise undeva, le recitesc deseori şi hotărăsc de fiecare dată acelaşi lucru, de a nu apărea nicăieri. Legat de stare, cred că trebuie să fiu ori tristă, ori foarte obosită ca să-mi iasă ceva cât de cât coerent.
Primul volum a fost o nebunie. Mi-a generat atâta adrenalină încât să-mi ajungă pentru tot restul vieţii. La insistenţele unor prieteni, m-am decis să trimit poeziile la unele edituri. Am trimis întâi la „Cartea romaneasca” la concursul anual organizat de ei. Pentru că nu am câştigat nimic, m-am ambiţionat şi am ales 5 edituri de pe piaţă, carorara le-am trimis întregul manuscris. Două dintre ele m-au refuzat, trei m-au acceptat. Am ales „Vremea” şi am început colaborarea. După ce am dat „bun de tipar” cred că am început să plâng de fericire. Lansarea, apoi vânzarea primului volum mi-au dat încredere în mine şi m-au făcut să nu-mi mai fie ruşine de a mă lăuda rudelor şi prietenilor că eu scriu poezie. Au trecut mai mult de 20 de ani că să prind acest curaj.
Al doilea volum cred că mă reprezintă pe deplin, este îndrăzneţ şi-mi relevă mare parte din acea nebunie de care are nevoie orice artist ca să creeze. Poate e mult spus „artist”, dar a recunoaşte că o anumită doză de nebunie am şi eu în mine nu mi se mai pare o ruşine. Da, este un volum dedicat iubirii mele pentru bărbat, bărbatul-partener, dar şi bărbatului-visat, pentru că aşteptările mele sunt, neîntemeiat, foarte mari. Iar atunci când visele mele nu-mi sunt îndeplinite, îmi revărs furia, frustările în poezie.
Eu mă simt, fără falsă modestie, un artist în adevăratul lui sens. Simt că am şi nebunia, şi inspiraţia, şi ustensilelenecesare pentru a exprima exact ceea ce simt şi pentru a crea. Îmi place şi sunt mândră că am început să fiu publicată. De acum înainte nimic nu mă mai poate opri. Nici chiar critica specialiştilor.
Faptul că nu mai sunt debutant îmi da siguranţă lucrului bine făcut. Faptul că am nişte cititori constanţi şi prieteni care mă sună să-mi spună că s-au regăsit în unele poezii, îmi da aceeaşi satisfacţie fascinantă pe care o am când văd ridicată o casă sau un alt obiectiv proiectate de mine.
Da, da, absolut. Toate poveştile mele scrise în proză pornesc de la un personaj real sau de la o întâmplare din viaţa mea. Iubirea evocată în versurile mele este reală. Versurile mele sunt chiar sufletul meu. Cine mă cunoaşte şi în viaţă de zi cu zi, ştie acest lucru, iar poezia mea nu face decât să-mi confirme anumite sentimente pe care de multe ori nu am curajul să mi le manifest altfel. Ştiu, nu păr, dar am fost şi voi rămâne o timidă.
Cenaclul „Îndrăzneşte” este un vis de-al meu din copilărie. Am avut norocul de a face parte în copilărie dintr-un cenaclu literar şi un cerc de matematică. Eram supuşi la provocări fabuloase, se organizau concursuri şi serbări, la care participăm cu o fericire frenetică. Tot din timiditate l-am lansat pe Facebook, ţinându-l „secret”, pentru a le asigură participanţilor o oarecare intimitate. Aş vrea să-l trec din virtual în real, dar cred că trebuie să depăşesc acea timiditate de care vorbeam mai sus. Visez să devină un cenaclu cu mulţi membri din rândul copiilor şi tinerilor plini de creativitate care duc lipsă doar de un impuls că să-şi manifeste trăirile prin artă.
Da, pictez, cu aceeaşi reţinere pe care o are orice începător, însă cu aceeaşi dedicaţie cu care şi scriu. Intenţionez să expun anul acesta, am nişte proiecte în minte pe care le voi materialiaza, dacă timpul îmi va permite. Pot să mă laud că am vândut deja câteva tablouri, am lucrat şi pe comandă. Dar cele mai multe dintre ele le-am dăruit. Şi asta nu pentru a-mi face publicitate, ci doar pentru că altfel nu am ştiut să-mi manifest afecţiunea pentru unele persoane.
Blogul deja face parte din viaţa mea, din mine, din rutina mea. Orice scriere de-a mea apare întâi pe blog, după care, va apărea sau nu şi într-o publicaţie. Cochetez şi cu proza, am început şi un roman (singurul care nu este afişat şi pe blog), dar probabil că primul volum de proză la care mă voi încumeta la un moment dat va fi unul de nuvele. Până atunci mă mai joc şi mai exersez cu poezia.
