Pe o bancă

- Ți-a fost vreodată dor de mine?
- Da. De multe ori îmi bag capul în perne și plâng înnăbușit, ca sa nu fiu auzit de cei din casă. Alteori mă urc în mașină și plec de nebun, unde văd cu ochii. Odată m-am și rătăcit.

Râde. Ea își lăsă privirea în jos. Îi întinse mâinile și-și trase mânecile în sus.

- Am făcut un gest disperat. Mi s-a părut că viața mea nu mai are rost fără tine. Am vrut să te pedepsesc ca să simți și tu cum e să trăiești fără iubire. M-a găsit actualul meu soț meu și m-a salvat. Îi sunt datoare cu o viață. De fapt... așa a început relația noastră.
- Sunteți frumoși împreună? Îl iubești?
- Cred că da. Îmi pasă de el.
- Nu pot uita cât de vijelios, de sălbatic și de duios deopotrivă mă iubeai. A fost prea greu de acceptat pentru mine că pot fi iubit așa . Dar n-am suportat gândul că și un alt bărbat din viața ta se mai poate bucura de așa iubire. Spune-mi că nu-l iubești așa.
- Tu nu erai gelos.

Îi zâmbi ștrengărește ca odinioară și el simți că vrea s-o răpească și s-o ascundă într-un loc neștiut de nimeni, decât de el. Ea se ghemui la pieptul lui și-i sopti:

- Te-am iubit din prima clipă și o voi face până la sfârșitul vieții.

Rămaseră amândoi împietriți în întrebarea: "De ce nu suntem împreună?".