Mi-am obișnuit ochii cu lumină puțină,
Cu soarele mereu ascuns după nori,
Cu cerul plângăcios, colorat în gri.
Pleoapele se închid și se deschid, într-o cadență isterică,
Încercând să spargă tunetele în căutarea timidei străluciri.
Mi-am obișnuit palmele cu mângâieri rare,
Cu pielea zbârcită, deshidratată de lipsa atingerilor,
Cu timpul trecând dureros peste pori.
Trupul zvâcnește de încordare
Căutând parcă așternuturi tot mai moi,
Pentru a-și găsi odihna molcomă.
Mi-am obișnuit sufletul cu puțină iubire,
Cu vorbele sacadate ale oamenilor prea grăbiți,
Cu așteptări nesfârșite ale inefabilului.
Totuși inima-mi bate neobosită și așa strivită
în puținul cu care a învățat să supraviețuiască...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul tău este important pentru mine!