Să ne înțelegem: oamenii au burtă. Animalele au burtă. Toate
viețuitoarele din lumea asta care mănâncă au burtă. Este valabil și
pentru femei. Femeile au burtă. Numai în mintea vostră plină de postere
cu fotomodele, femeile care au burtă sunt gravide. Numai în mintea
voastră, toate femeile care nu sunt gravide au abdomenul plin de
pătrățele. Că și voi, domnilor, neputând fi gravizi, aveti abdomenele
numai fibră și pătrățele.
Eu am avut burtă de când eram mică. Nu burtă mică, abia sesizabilă,
ci burtă mare, vizibilă, proeminentă. Așa cum au boșimanele, burtă mare,
țâțele lăsate și fundul bombat. Fără să fiu gravidă. Când am fost mică,
am scăpat, s-a pus totul pe seama rahitismului, apoi al vederii
proaste, dar cu cât deveneam domnișoară, apoi adult în toată regula,
întrebările „ești gravidă?”, „când naști”, „ai gemeni” mă scoteau din
minți.
Eram la muncă când această întrebare a venit de la un domn care nu
văzuse în viața lui decât anorexice, iar burta lui, pentru că încă nu
depășea dimensiunile unui butoi, nu o considera dovada vie a poftei sale
de sarmale și de mici de la Dedulești, ci doar un artificiu care-i
punea mai bine în evidență tricoul mulat.
– Sunteți gravidă?
Nu, nu eram, dar pentru prima oară în viață nu am mai putut raspunde
cu o scuză de genul „nu, sunt puțin balonată”, ci am răspuns cu o
minciună.
– Da, sunt! Haideți să continuăm schițele.
După doar câteva linii trase pe hârtie, domnul dă semne de nestăvalită dorință de socializare.
– În câte luni?
Simt un fior rece pe șira spinării. Răspund totuși calm, fără să mă intereseze dacă poate fi un răspuns credibil:
– În două luni.
– În două luni? Așa de mare burta pentru doar două luni?
Continuarea
aici:
