Ziua 12

M-am zvârcolit de pe-o parte pe alta pana in zori, gândindu-ma pe cine as putea sa sun pentru Eusebiu. Mi-am dat seama ca mi-am pierdut unul după altul toți prietenii. Pe vremea când eram apreciat ca scriitor, aveam mulți prieteni. După ce mi-am pierdut bucuria de a trai, m-am retras din toate cercurile sociale. Femeile pe care le-am mai avut după ce soția m-a părăsit, au fost femei simple, sărace și puțin școlite. Nu voiam o femeie sofisticata și inteligenta, mi-era lehamite sa-i dau socoteala ori sa port discuții intelectuale cu ea. Ma mulțumeam sa ma primească din când in când la ea, sa fumam și sa bem un pahar de vin. Nu eram implicat și nu voiam sa-mi asum nimic. Apoi ele dispăreau, fără explicații, fără preaviz. Abia cum înțeleg de ce. După fiecare despărțire, ma afundam in alcool, credeam ca sufăr și scriam. Și poate sufeream. In nemernicia mea de neasumat poate chiar sufeream, îmi era totusi bine sa simt ca-i pasa cuiva de mine. Dar mie nu-mi pasa câtuși de puțin. Uneori îmi strafulgera ideea ca poate femeia aceea m-a părăsit pentru ca eram nepăsător, pentru ca nu-i arătam iubire, ori măcar respect, dar uitam repede și redeveneam scriitorul ratat, alcoolic și depresiv, stare care ma caracteriza la modul absolut.

Acum ma privesc cum ma agit pentru Eusebiu. La naiba, sunt un câine, nu ma doare de el, ma ucide gândul ca Frosi e trista. I-am simțit lacrimile ca niște pumnale înfipte in inima. As face orice s-o pot ajuta, dar relațiile mele sunt ca și inexistente.

Întins pe canapea cu tigara neaprinsa in mâna gândul îmi zboară brusc către Maria, regizoarea cu ochii turquaz. Cred ca ea l-ar putea ajuta pe Eusebiu, este extrem de influenta in toate cercurile. Este o femeie frunoasa, puternica și autoritara. O sun de îndată.

Îmi răspunde cu voce caldă și liniștitoare. Ma asigura ca negreșit ma va întâlni a doua zi, in Cișmigiu, pe banca aceea cu o scandurica rupta. Firește ca ma va ajuta, dacă ii va sta in putința.