Toată noaptea am stat treaz, cugetând la sensul vieții. Îmi pare atât de straniu sa mi se para dintr-o data ca viața are rost. Trăiam in inerția bolnavului de cancer care știe ca poate muri in orice clipa și refuza sa-și mai ia citostaticele. Mâncam doar când ma rodea stomacul, dormeam doar când corpul meu refuza sa mai rămână treaz, adormind pe oriunde ma apuca, scriam doar ca sa câștig bani pentru țigări și alcool, deși, paradoxal, scrisul rămăsese singura rațiune pentru care mai respiram. Si brusc, de ieri, viața mi se pare frumoasa. Cerul e albastru, păsărelele cânta fericite, apa are un gust incredibil, sa stai întins pe-o canapea, chiar dacă e mizerabila, visând sa-ti săruți zeita de care te-ai îndrăgostit, pare sensul suprem al vieții. Da, viața are sens. Chiar de acum.
M-am îmbrăcat urgent cât am putut de elegant, m-am oprit la florăria din colț, am găsit printr-o minune cele mai frumoase dalii din univers și am zburat ca intr-un vis către editura Vis. Mi-a deschis Frosi, exact așa cum visam. Avea ochii umezi și umflați. Am vrut sa-i întind florile, dar mi-a întors spatele, invitându-ma politicos in living.
- Frosina draga, făptura magica a acestui univers imbecil, te rog sa primești aceste magnifice dalii, prea șterse și prea neînsemnate in fata frumuseții tale!
Am văzut-o roșind, le-a prins cu putere și le-a îmbrățișat, ca pe-un om. Le ținea strâns și se uita la ele cu ochii ei de culoare gălbuie, cu genele drepte și lungi și parul învolburat in toate direcțiile, puțin blondiu, puțin roșcovan, puțin nisipos. De-as fi fost pictor, as fi pictat un tablou magnific cu acea imagine. Nici măcar o camera foto nu aveam la mine. Ceea ce simteam acum era mai presus de orice cuvânt, de orice imagine, de orice opera de arta ori capodopera scriitoricească.
Frosi a plecat cu florile in brate. S-a întors cu o vaza din rubin înaltă, cu fine incrustații transparente. Părea grea, căci se cocoșase puțin, dar a reușit s-o pună pe masa fără sa verse apa ori sa scape daliile.
S-a trântit copilărește pe canapea și m-a invitat sa ma așez. Avea vocea trista și cuvintele ii tremurau a plâns.
- L-au reținut pe tata...eu ce ma fac acum? Vocea ei avea acea sfarseala pe care am mai simtit-o candva in vocea sotiei mele.
Am simțit nevoia s-o tin strâns in brațe și sa-i mângâi parul sârmos. A început sa plângă ca un copil, iar acest lucru m-a emoționat profund. Mi-am amintit de fiul meu care-mi sarea in brațe plângând ori de câte ori vedea o gaza ori vreun bărzăune.
Impulsul era s-o sărut, s-o alint, s-o liniștesc, dar îmi părea atât de fragila, atât de inocenta încât simteam c-as fi pătat-o.
- Sunt eu aici. O scoatem noi la capăt cumva. O sa dau niște telefoane, ma arunc in Dâmbovița dacă e nevoie și tot îl aducem pe Eusebiu acasă.
La naiba, sa te cheme Eusebiu și sa ai norocul sa trăiești in casa cu Eufrosina...e magic...am gandit.
Ii simteam inima pulsând pe pieptul meu și lacrimile scurgandu-i-se fierbinți pe pielea gâtului meu și aveam senzația ca visez. Ma bucuram și tresăream la fiecare geamăt al ei, fericit c-o tin in brațe, neliniștit de neliniștea ei, simultan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul tău este important pentru mine!