Un pic

Cu forcepsul ai tras din mine
Vise, speranțe, calde șoapte ,
Sufletul abia-mi se mai ține
Pe traiectoria ce arde.
Mi-ai rupt visarea de sub pleoape
Speranța mi-ai făcut-o scrum
și șoaptele ce cântau calde
Mi le-ai strivit în al tău drum.
M-ai făcut una cu pământul
M-ai rupt, m-ai plâns, m-ai umilit
Cu ochii închiși iți simt plecarea
Ca un sfârșit! M-ai nimicit!

Renasc acum dintr-o cădere
Timid încerc să mă ridic
Căci mi-ai rămas doar o părere
Ce mare-ai fost și-acum ce mic!

Sufletul parca își închide
Încet-încet fiece rană
Se vindecă și se deschide
Cu arta cea pe post de hrană

Te du! Nu-ntoarce iar privirea,
N-am fost să fiu eu pentru tine.
Tu nu mi-ai înțeles menirea,
Ăst truc nu e pentru oricine!

Da, poți să pleci, nu e nimic,
Ai smuls din mine doar un pic!

Mi-am obișnuit

Mi-am obișnuit ochii cu lumină puțină,
Cu soarele mereu ascuns după nori,
Cu cerul plângăcios, colorat în gri.
Pleoapele se închid și se deschid, într-o cadență isterică,
Încercând să spargă tunetele în căutarea timidei străluciri.

Mi-am obișnuit palmele cu mângâieri rare,
Cu pielea zbârcită, deshidratată de lipsa atingerilor,
Cu timpul trecând dureros peste pori.
Trupul zvâcnește de încordare
Căutând parcă așternuturi tot mai moi,
Pentru a-și găsi odihna molcomă.

Mi-am obișnuit sufletul cu puțină iubire,
Cu vorbele sacadate ale oamenilor prea grăbiți,
Cu așteptări nesfârșite ale inefabilului.
Totuși inima-mi bate neobosită și așa strivită
în puținul cu care a învățat să supraviețuiască...

Ce faci cand esti trist?

"Ce faci când ești tristă?"

Am zâmbit amar 

și am presuspus că erai trist. 

Altfel de ce m-ai mai fi întrebat?!

"Zâmbesc" ți-aș fi răspuns,

dar ți-am apus adevărul:

Uneori plâng,

Alteori scriu,

Câteodată pictez 

Sau doar mă rog...

"Ai multe opțiuni!", mi-ai răspuns, 

iar răspunsul tău s-a înfipt în mine 

ca un reproș înghețat și ascuțit. 

Brusc m-am simțit vinovată 

pentru evadările mele 

și pentru neputința 

de-a-ți arăta calea spre fericire. 

Chiar și acum îmi plâng neputința 

și desenez fantome rânjite dansând pe pereți.

Chiar și acum îmi scriu povestea.

Căci acum sunt tristă!

Sunt așa cum știu să fiu acum, 

Dar Dumnezeul meu mă va ajuta

să încep să te uit.

Mâine nu voi mai fi tristă, 

iar tu vei rămâne tot fără răspuns

atunci când te vei întreba: 

"Oare ce pot face atunci când sunt trist?" 

Era un loc

Era un loc

În care ne întâlneam doar pentru a ne simți

În care ne ascultam respirația 

Și ne umezeam buzele 

Cu roua născută din praful de stele 

În care ne contopeam degetele 

Până ce sângele ne fierbea fâstâcit 

Era un loc

În care ne întâlneam

Pentru a ne vorbi 

Așa cum o fac iubiții, fără a ne fi fost iubiți 

Și pentru a ne vedea 

Așa cum se privesc îndrăgostiții

Fără chiar a ne fi îndrăgostit 

Era un loc,

un loc aproape magic!
 

Acum plouă și noaptea plânge peste el,

De dorul acelor întâlniri...

Era un loc,
Este locul acela pe lângă care 

eu nu mai pot trece.

Plânset de vârfuri de degete, dor de obrajii tăi

 

Îmi picură din vârfurile degetelor lacrimi
Lent, precum răspunsurile
La întrebările mele nefirești pentru tine

De pildă te întreb:
"Când ți-a mângâiat cineva obrajii cu propria-i inimă?"
Ți-e greu să-mi răspunzi,
Pentru că nu înțelegi întrebarea
Dar spui fâstâcit: "niciodată!"
Crezând ca acest adverb temporar
Nu există
Știind că acest tip de mângâiere
Este doar o utopie, o simplă metaforă.

Si degetele-mi lăcrimează
Pentru ca ele simt durerea
Lipsei tale de iubire
O fac lent și calm
și puțin resemnate
Pentru ca tu nu știi
Că această iubire pe care ai întâlnit-o
Total întâmplator,
Nu este o metafora,
ci este! Atât!
Chiar fără a putea-o tu concepe.

Lasă-mi vârfurile degetelor sa plângă,
Nu le opri tremurul
Așa se vor elibera
De dorul obrajilor tăi!

Uită-mă!

Azi mi-am reamintit:

prima căutare, prima emoție, prima atingere.

Si tot azi 

am simțit ca o rană:

ultima căutare, ultima durere, ultima revedere.

Nu-mi voi întoarce privirea,

Nu-mi voi opri pașii,

Si nu-mi voi da drumul lacrimilor.

Îmi voi sugruma cuvintele,

Îmi voi forța trupul să nu te mai vrea,

Îmi voi urma calea.

Azi voi pleca 

Asa cum am venit:

voi pleca fără a-mi cere tu,

pentru ca am venit doar când m-ai chemat.

Nu mă voi răzgândi!

Uită-mă! 

Dulci buze

Ți-am furat gustul dulce
Al buzelor fierbinți.
O nebunie sfântă
Îmi pare că-mi aduce,
Ca după-o cruntă luptă, 
Fiori, șoapte, dorinți.

Ți-am stins din temătorul
Avânt pur școlaresc
Cu degetele care alunecă-ncet
Pe gât. Tremurătorul
Surâs timid și lent
Mă-mbie...parcă-ncep să mă topesc.

Te vreau! De-aceea caut
Ți-adulmec pielea udă
Cu tremurul ce parcă expandează
În sunetul de orgă, în sunetul de flaut
Și trupul meu pulsează
Bolnav că nu te are, câtă ciudă!

Ți-am furat gustul dulce
Al buzelor fierbinți.
Nu ți-l înapoiez orice mi-ai face!
Visele tale în pleoapa mea să culce
În timp ce glasul tău în gura mea îți tace...
Ia și tu buza mea să mi-o alinți!
Te rog, numai nu ma lăsa în pace!

Ce te oprește?

Ce te oprește să mă săruți?
Ți-e teamă de refuzul meu
sau de nebunia ce mă va cuprinde?
Ce te oprește să mă strângi în brațe
Ți-e teamă să nu mă frângi
Sau de focul ce îl vei aprinde?
Ce te oprește să mă privești
Ți-e teamă de culoarea ochilor mei
Sau te vei rușina de felul
în care mă vei privi?
Ce te oprește să mă iubești?
Ți-e teamă de mine
Sau de forța 
cu care ai putea să mă strivești?

Mie nu-mi este teamă!
Ție de ce îți este?

Astă seară

astă seară sunt tristă
ca o portocală sleită de puteri într-un fresh rece
sau puțin amară
precum coaja sa ce n-a putut-o salva de storcătorul de fructe
ma întreb dacă ploaia aceasta ce o simt în șira spinării
prin geamul din spate ce stă mereu deschis,
ma face să-mi irosesc lacrimile
pe foile agendei anului ce se va sfârși
simțindu-mă, cum altfel (?), decât tristă

astă seară sunt obosită
ca un alergator la primul său maraton ratat
sau poate doar puțin dezorientată
precum publicul care-l aclamează și-l susține
fără să înțeleagă ratarea și neputința lui
și poate sunt și puțin disperată
precum cameramanul căruia i-a căzut obiectivul
fix inainte de a-și filma idolul căzând

astă seară sunt dezamagită
precum omul simplu trădat de prietenul lui cel mai bun, câinele
sau poate doar puțin încătușată
în propriile deziluzii
ei bine, astă seară sunt tristă
știi cum? așa cum este personajul meu principal
din cartea aceea pe care n-am scris-o niciodata!
 

Urare pentru fiica mea

Azi te-ai născut, prințesa mea
Strălucitoare ca o stea
Ce pot eu sa îți dăruiesc?
Poate doar un sfat bărbătesc...

Când trupul-ți va durea prea tare
Tu să rămâi o luptătoare
În ceartă-aruncă armele
Nu-ți murdări tu palmele

Și nu vărsa lacrimi amare
Oricând și pentru orișicare
Păstrează-le în tine vii
Și dă-le doar cui te-o iubi!

Să nu minți, să nu păcălești
Doar adevărul să-l grăiești
Cu vorba dulce să obții
Tot ce-oi visa, tot ce-oi dori.

Așa cum tu-ai fi meritat,
Eu n-am știut să-ți fac palat,
Aurul  tot ce ți l-am dat
La tine-n suflet e păstrat.

Iubita mea, copilul meu
În preajma ta voi fi mereu
În viața când îți va fi greu
Ia pieptul meu, e tot al tău

Deci fiica mea, atât mai spun
Să fii în viață un om bun
Căci frumusețea ta divină
Răzbate din inima bună!

Cu dragoste nemărginită, tatăl tău!