La multi ani!

Iubire

 

iubire:
ca un iz de albăstrea
ca o unduire a unui braț
pe spatele clepsidric

iubire:
ca o noapte însângerată de stele
ca un vânt mistuitor
ca o zbatere

iubire:
ca un strigat înnăbușit
ca o nebunie adolescentină
ca o dezmierdare

iubire:
ca o poveste de iarna tăcută

Alergand dupa Mosu'

Ştiţi bine că toate mi se întâmplă numai mie. Mama mea mă alinta "toanta mamii" când eram mică . Acum îmi spune "toanta mea". Tot aia, nu?

I-am cumparat mamei un smartphone. E la modă, deh şi în plus are şi cont de FB. Avea un telefon vechi de când istoria cu butoane. De câteva zile umblam cu telefonul ei vechi în geantă ca să-i tai sim-ul pentru noul smartphone.

Ieri, tocmai ieri cand am avut îngrozitor de multă treaba m-am decis să găsesc un magazin de telefoane în care să-i dai sim-ul mamei mele. De ce nu mi-a spus şi mie cineva că s-a trecut la ora de iarnă? La 7.30 când m-am decis eu să bat magazinele, nu mai era niciun service de mobile deschis. Am găsit la mansarda unei căsuţe din Sălăjan un service care părea să fie încă deschis. Da, da, mă iubeşte cineva acolo sus, mi-am spus şi am tras de uşa de termopan fără scucces. Când să plec, văd scris pe ea: "Împingeţi mai tare, uşa se deschide mai greu!". Mă înfig cât pot de tare în ea fără succes până ce ochii îmi fug pe program: 9-18.30.

Renunţ neputincioasă. Măcar am încercat. Plec bosumflata la birou, unde stau pana la ora 21.30. La ora 9.30 imi strafulgeră prin minte o idee: Cora. Întreb un prieten - "crezi ca e deschis?". Primesc raspuns afirmativ şi zbor în Cora la Vodafone. Intru în viteză la 21.35 în magazinul Vodafone, intreb plina de speranţă "tăiaţi cartele?", mi se raspunde categoric "NU". E clar, e ziua mea ghinionista, imi spun in gand, bolborosesc ceva in barbia si ies furioasa. Am timp totusi sa-l aud pe vanzator: la Phone-Up langa Kenvelo. "Gândeşte, gândeşte, gândeşte!"....vorba unui personaj din desenele animate (unii parinţi stiu). Hmmmm, nu există Kenvelo în Cora. Fug la Orange, fug la RDS, la Cosmote sau ceva de genul...nicaieri nu se taie cartele. Cu picioarele umflate, cu buza de jos căzută până sub bărbie mă aşez pe o băncuţă. E 10 fără 20, Cora se va inchide în curand şi eu nu voi putea să-i dau mamei noul telefon. Dar....minune! Ridic ochii si vad scris mare: KENVELO. Urrrraaaaaa! Dar...unde este "phone-up"? Îngeraşul meu, cel care ai grija de mine mereu, îţi multumesc că mi-ai îndreptat privirea către acest magazin făcător de minuni. Fug aproape târâş către el dar....surpriză, este închis. Firesc, este 21.40, programul este pana la 22.00, cat de prost sa fie vanzatorul ca sa mai fie la ora aceea la program? Totusi, D-zeu exista! Pe geam un biletel scris la calculator: "revin in 10 min. pentru urgente sunati la nr. 07.. .... ....". Ma intreb grav: "este o urgenta?" Raspunsul vine ca un fulger: "Este!" . Si-l sun. Sun o data, sun de 2 ori, de 3 ori... Nu raspunde. Trimit mesaj: "aveti o urgenta la magazin". Si vine baiatul, saracu'. Scot telefonul, de fapt scot totul din geanta ca sa gasesc telefonul... In fine, gasesc telefon, il rog pe baiat sa mi-l desfaca el ca sa nu-mi rup unghiile, el foarte dragut mi-l desface, scoate si sim-ul. Ăăăăăăă, se bâlbâie puţin (cred ca era nervos ca l-am chemat degeaba): "d-ra, nu pot s-o tai. E prea veche". Prea veche???????? Cum vine asta? Are termen de expirare? Intamplator, o alta d-ra voia acelasi ca si mine, să-şi taie venele, pardon, sim-ul. Era chiar de la Vodafone. Draguta de ea cu dragutul de el ma trimit la Vodafone sa-mi iau de acolo microsim nou, locul din care tocmai venisem. Fug repede inapoi la Vodafone. Era deja 21.50. Printr-o alta minune inca mai gasesc oameni acolo. Doar nu sunt in jungla, nu? D-le, zic, de la phone-up m-au trimis inapoi la dvs. Va rooggggg, ajutati-ma. E urgent. Am nevoie de microsim. Sim-ul meu este prea vechi. Si i-l arat. Mda, zice d-l, este prea vechi. Aveti abonament? Daaaa, am! Dar este pe firma. Dar eu sunt administratorul (Nu mai sunt eu, dar ei nu au de unde sa stie, gandesc). CUI-ul, va rog! Si buletinul. Buletinul? Ăăăăăăă...Da, buletinul. Imediat! Caut buletinul. Nu-l am! Permisul nu merge? Raspuns prompt: "NU! Numai buletinul". Scot din nou totul din geanta. Găsesc buletinul. I-l dau fericită. Mă caută în sistem. "Cine e Pirlea Andrei?". Soţul! (logic, nu?). Trebuie sa vina sotul. Ah, nu, nu se poate. Nu are cum sa vina el. Eu sunt administratorul. "Da, dar el este persoana de contact trecuta in sistem. Trebuie sa sune el". Il sun acum sa vorbiti cu el. Nu se poate? "Nu!". Probabil i s-a facut mila de mine... va dau sim-ul, v-am trecut la persoana împuternicită. Slavă Domnului. Stiam eu ca am noroc azi. Imi da microsimul. Intru repede in Cora, cumpar niste cadouri si plec fericita acasa. La 22.40 sunt acasa cu noul microsim in dinti. Il bag in noul telefon, care deja avea bateria terminata de cat l-am tinut in geanta neincarcat. Il pun la incarcat...

Ziua s-a terminat plina de succes. Cineva acolo sus chiar mă iubeşte.

La multi ani de Sf. Nicolae!
 

Când iubești

când totul se sfărâmă ca un nisip uscat
când tot ce a fost vesel, constați că ai uitat
când pașii tăi refuză să mai înainteze
și pe-aripile tale un fulger stă la pândă ca să le reteze

când sângele îngheață în venele fierbinți
și visele-n coșmaruri parcă te scot din minți
când nu mai ai puterea încă să mai zâmbești
e clar ca bună-ziua: ai uitat să iubești!
..............................................................

dar când în juru-ți lumea vrea să te-mbrățișeze
când simpla ta prezență o face să vibreze
când mersul tău greoi s-a transformat în zbor
iar rănile-s trecute și-aproape nu mai dor

când chiar de-i frig afară, tu poți dansa în ploaie
și-ușoară ți se pare calea cea mai greoaie
alergi, muncești, te zbați, fără să obosești
viața e iar frumoasă pentru că iar iubești.





 

Cum de te iubesc tocmai pe tine?

Cum de te iubesc tocmai pe tine?
După câte lacrimi am vărsat,
după cât te-am blestemat,
după ce în versuri te-am cântat,
și prin nisipuri fine cu sânge te-am pictat?
Parcă ar fi o pură nebunie
cum te iubesc tocmai pe tine!

și cum după atâtea nopți pierdute
când eu te căutam în mângâieri tăcute
crezând că pașii tăi aleargă după stele
să mi le-aduci în dar să-mi fac șirag din ele
când gândurile tale ce le credeam la mine
umblau din floare-n floare, ca harnicele-albine
cum după toate-acestea mintea în ea te ține
și cum de te iubesc tocmai pe tine?

sufletul meu încă îți aparține
l-aș vrea-napoi, dar nu mai dau de tine
te caut ca nebuna, alerg după-o himeră
iubirea mea nu este ca alta, efemeră
nimic din partea ta eu nu mai pot obține
și-atunci mă-ntreb retoric:
cum am ajuns să te iubesc tocmai pe tine?

 

Rochia de catifea

Era a cincea oara cand mergeam la un spectacol in care canta si Ana. Ca de obicei mama rezervase locurile din primul rand, pe centru. In stanga statea mama, tata in dreapta. Eu eram intre ei, dar deja nu-i mai simteam langa mine. Eram acolo pentru Ana, si o asteptam mai emotionata ca oricand. Azi canta in Traviata lui Verdi.

Cand s-au deschis draperiile verzi si grele, mi-am oprit respiratia. Am cautat-o cu privirea. Am gasit-o din nou in primul rand, in aceeasi rochie neagra, lunga si cambrata. Cat era de frumoasa. Si glasul ei... puteam sa-l disting dintre cele 20 de voci diferite, sincronizate  perfect. Privea fara emotie in sala, la public, de parca-l sfida. O clipa nu m-a privit, desi stia ca sunt acolo pentru ea.

La sfarsitul spectacolului aplauzele mele mi s-au parut neputincioase si insuficiente pentru a-i multumi pentru performantele ei vocale, alaturi de minunatul cor din care facea parte. Tata i-a aruncat florile pe scena. O aprecia la fel demult ca si mine si ca si mama. Si aprecia si mai mult prietenia noastra.

In drum spre casa mi-a venit o idee.

-          Mama, poti sa-mi imprumuti niste bani?

-          Pentru ce?

-          Vreau sa-i fac o rochie Anei.

-          Tu? Nu vrei s-o dam la cineva s-o faca?

-          Nu, i-o voi face eu, dar am nevoie de bani sa cumpar materialul.

Nu mi-a dat. Mereu m-a lasat sa-mi satisfac mofturile singura, cu munca si sacrificiu.

A doua am fugit la posta si mi-am scos toata alocatia neridicata de cateva luni. O tineam pentru tabara din vara, in care urma sa plec imediat dupa terminarea scolii.

Am ales o catifea neagra, cu broderii discrete argintii. Imi terminasem toti banii, dar mi se parea oricum prea putin pentru cat merita ea.

Seara, dupa scoala si dupa orele de balet am gasit in camera mea pe birou doua reviste de moda, care aveau la sfarsit modele de tipare pentru cateva rochii de seara. Cat o iubeam pe mama, intotdeauna mi-a intuit neputinetele.

Am ales un model simplu: o rochie lunga, din clini drepti,verticali, care sigur i-ar fi pus in evidenta silueta adolescentina. Era un model elegant si conservator, potrivit pentru stralucirea ei aparte si pentru sobrietatea ei.

Printr-o coincindenta imbucuratoare aveam cam aceleasi dimensiuni ale corpului. Doar ca ea era mai inalta. Din cauza asta cand mergeam impreuna privirile necunoscutilor se opreau intotdeauna asupra ei. Eu paream inca un copil, ea era o domnisoara de o frumusete covarsitoare. Pesemne ca nu eram singura care o vedeam asa.

La ora 4 am terminat de cusut rochia. Nu m-am chinuit prea mult, la croit mi-a fost destul de usor, avand indicatiile din revista. Imi cususem de nenumarate ori propriile rochite, beteliile de la balerini, de cateva ori cususem si niste fete de masa pentru bunica. Stiam sa cos, nu era problema, dar la rochia Anei imi tremurau degetele pe acul subtire. Dupa ce am terminat-o, n-am indraznit s-o imbrac. Am impachetat-o cu grija intr-o hartie albastra de cadouri. M-am culcat fericita de realizarea mea.

Cand am deschis ochii, mama era langa mine cu un ceai aburind in mana.

-          Intarzii la ore!

Am sarit imediat. Pleoapele le simteam grele si mi-era greu sa ma dau jos din pat.

-          Ai terminat? Stia ca terminasem, pentru ca nu se culcase decat dupa ce stinsesem eu lumina. Nu adormea niciodata inaintea mea, oricat de obosita ar fi fost.

-          Da, mama, am terminat. Sper sa-i placa.

Mi-a zimbit, m-a sarutat pe frunte si mi-a intins ceaiul.

-          Bea asta. O sa te trezeasca. Si imbraca-te repejor.

In cateva minute eram gata. Am luat pachetul albastru, ghiozdanul si am fugit spre usa.

-          Nu uita poantele, azi ai repetitii, am auzit-o pe mama.

-          Stiu, mama, sunt mare, am strigat si am sarit sprintena pe scarile blocului.

N-as fi putut lipsi de la repetitii, pentru ca erau in aceeasi cladire a teatrului in care canta si Ana. Cu atat mai mult azi, cand ii pregatisem o asa surpriza.

Cand am ajuns la teatru am gasit-o pe Ana cantand la pian Concertul nr. 21 al lui Mozart.

-          Ai intarziat la repetitii, mi-a spus sever fara sa se opreasca din cantat

-          Ah, mereu punctuala...Am trecut sa-ti aduc ceva. Si plec imediat.

S-a oprit si s-a intors catre mine. Avea parul prins in coada si parea trista. Am scos pachetul din ghiozdan si i l-am intins nerabdatoare. L-a asezat pe genunchi si l-a desfacut cu mare grija, incercand sa desfaca scochiul fara sa rupa hartia. Cand a vazut rochia a ramas muta. A mangaiat-o cu delicatete.

- Imbrac-o!

Si-a scos imediat bluza, si-a tras pantalonii in jos si a imbracat-o. Eram foarte mandra. Ii venea perfect. S-a admirat in oglinda pentru o clipa si s-a dezbracat.

-          Iti place? Iti vine perfect! Eu am cusut-o.

Asteptam de la ea o multumire, ma pregatisem deja sa ma imbratiseze. Dar ea s-a incruntat si mi-a inapoiat-o.

-          Sofia, nu pot s-o primesc. Ti-am spus sa nu-mi mai faci cadouri, m-a certat.

-          Te rog, este cea mai mare placere a mea. M-as bucura nespus s-o porti la concertele tale. Te-am vazut de cinci ori cu aceeasi rochie.

-          Incearca sa-ti satisfaci placerile samaritene cu altcineva. Eu n-am nevoie, multumesc.

Am simtit cuvintele ei ca o durere groaznica in piept. Am luat rochia si am iesit din incapere. Cand am intrat in sala de dans, fetele incepusera deja incalzirea la bara. M-am aliniat si mi-am ridicat piciorul, pe care-l simteam greu si rigid.

-          Sofia, te rog sa nu mai intarzii, m-a mustrat delicat profesoara.

-          Da, doamna, am raspuns incet.

 

i 1 stai, tombé, nu trebuie să mai pui piciorul jos, ai făcut attitude, 2 tombé, i plié, mai sus piciorul, attitude, poză! Stai! Staţie braţ la coloană, ţine! I1 şi mergi, împinge-te! Trebuia să avem mai mult vârful plié, şi acum echilibru! Battement, i 2, piruetă, piruetă, développéz, i 2, à la seconde...

 

Abia intelegeam indicatiile profesoarei, de parca erau spuse intr-o limba necunoscuta. Sunetele pianului intrau in mine ca niste ace. Nimic nu-mi iesea.

Doamna a venit langa mine si mi-a pus mana pe umar.

-          Du-te acasa, te rog.

M-am schimbat plangand. Cand mi-am bagat poantele in ghiozdan, am vrut sa scot rochia Anei s-o arunc in cos. M-am razgandit si am indesat-o mai bine. Am acoperit-o cu prosopul si am inchis fermoarul. Am plecat spre casa.

 

Nu stiu cum am ajuns. Mama m-a gasit plangand in patul meu, cu muzica data la maximum.

Mi-a oprit casetofonul. Si-a indreptat privirea spre rochia Anei aruncata langa pat. A ridicat-o si s-a asezat langa mine.

-          N-a vrut s-o primeasca, am spus printre sughituri.

Mama a zambit intelegator.

-          Cum poti sa zambesti? M-a distrus!

-          Sofia, nu intotdeauna eforturile ne sunt rasplatite pe masura asteptarilor. Lasa timpul sa treaca, si-ti va trece si tie furia.

-          O urasc, am strigat. Am fugit si am luat prima foarfeca pe care am gasit-o.

-          Mai bine incearca sa afli adevaratul motiv pentru care n-a putut s-o primeasca…

M-am intors cu foarfeca, plina de furie. Mama statea inca pe patul meu cu rochia in mana, admirand frumusetea catifelei. I-am smuls-o din mana si am vrut sa bag foarfeca in ea. Mama m-a oprit. Nu mai zambea, dar privirea ei nu exprima deloc ingrijorare.

-          N-a vrut s-o primeasca pentru ca nu acceptat niciodata nimic de la mine, i-am spus cu rautate mamei imediat ce m-am vazut cu rochia in mana, cautand un motiv suficient de bun pentru a o distruge.

-          Asta ar trebui sa-ti dea de gandit. Sofia, n-o strica! O sa ti-o scurtez si o vei purta tu.

-          Nu vreaauuu, am strigat. Nu e rochia mea.

A scos un umeras gol din sifonier si a aranjat-o cu grija pe el. Apoi a pus-o langa rochiile mele din tul. A iesit din camera privindu-ma intens, de parca mi-ar fi spus: sa nu indraznesti s-o strici!

M-a lasat furioasa, inca plangand.

Am adormit chinuit. M-am trezit pe la 2 noaptea, dupa un vis in care eu cantam la pian, imbracata in rochia neagra cu insertii argintii. Am gasit rochia in dulap, regina neagra a rochitelor printre toate tinutele mele de balerina roze si albe. Am imbracat-o. Mirosul Anei inca persista in catifeaua moale.

In zori mama m-a trezit zambitoare si stralucitoare, ca in fiecare dimineata. M-a pus sa ma ridic. Adormisem imbracata.

-          Iti sta minunat. Esti cea mai frumoasa balerina! Azi o s-o dau la scurtat.

-          Nu, mama, te rog, las-o asa. Poate intr-o zi o va primi.

Am zambit fericita. Supararea imi trecuse ca prin farmec si mi-era un dor nebun de Ana.

Ne cad frunzele

 

ne cad frunzele
ca lacrimile ne cad
galbene, cărămizii sau pe alocuri verzi
ne cad
ca lacrimile

ne zboară vântul
ca pe frunzele uscate
ne usucă, ne răsuceşte, ne zboară
ne zboară
ca pe nişte frunze uscate

ne usucă gerul
ca pe crengile rămase fără frunze
sleindu-ne de căldură
ne usucă iarnă
ca pe frunzele uscate
căzute din cer

ne cad frunzele
ca lacrimile ne cad

Azi noi suntem părinți

copiii noștri, sufletele noastre
lăsați-ne pe frunte să vă sărutăm
noi suntem slugi sub trupurile voastre
de-acum până spre ceruri să plecăm

c-atunci când voi lipsiți și-ntârziați
începem să ne îngrijorăm
poate ca suntem noi exagerați
și sigur vă și enervăm

dar dacă-odată vă îmbolnaviți
tot cerul năpustește peste noi
viața ne-o dăm să fiți mereu feriți
de griji, de boală, de nevoi

nu vrem decât să creșteți mari
de nimic să nu fiți lipsiți
luați aminte, că-ntr-o bună zi
veți fi și voi ca noi, părinți

 

Amor

prin vârful degetelor îţi picură dorinţa
fierbinte, ca ceara topită
se-aşterne alunecoasă pe pielea aburindă
vârful degetelor tale
înmărmurite pe sânii mei

prin colţul ochilor îţi picură pasiunea
limpede, ca lacrima unui sfânt
se prelinge languroasă pe obrajii îmbujoraţi
lacrimile tale
alunecânde spre colţul buzelor mele

prin marginea inimii tale zvâcneşte iubirea
diafană, ca un curcubeu strălucitor după ploaie
se depune ca un omăt mătasos în sufletul meu
dragostea ta
picură în mine până la umplere...
 

Sfârşitul lumii

o stranie tăcere zace în ceruri stinse
şi parcă prevesteşte un sfârşit de lume
fulgere nevăzute se-ntind zvâcnind aprinse
să dea foc ierbii dese parcă stau anume

dar ochii mei vibrează din lacrimile roşii
şi palmele-mi frământă durerea-nţepătoare
m-am săturat de gesturi primite de la laşii
ce fug precum gândacii când dau de puţin soare

e chiar sfârşitul lumii şi nu vreau să m-ajuţi
e lumea mea distrusă de plecarea ta
mai bine stai deoparte, încearcă să mă uiţi
căci teama ta înseamnă apocalipsa mea