Când am învățat să vorbesc

Când am învățat să vorbesc, nu m-a învățat nimeni că uneori cuvintele spuse în grabă sau răspicat, nu pot însemna mare lucru. Nu am fost învățată că alteori, dacă nu strângi ochii, pumnii și daca nu tragi puternic aer în piept, nu poți spune ceea ce ți-ai propus. Nu m-a învățat nimeni că nu este suficient doar să vorbești, ci că sensul este dat de sentimentele care se strecoară vioi pe lângă cuvinte.

Când am învățat să vorbesc, nu mi-a spus nimeni că pe lângă câteva cuvinte așezate într-o propoziție, trebuie să lași să-ți vorbească ochii, palmele, pielea și trupul. Că de cele mai multe ori, trebuie s-o lași pe inimă să vorbească în locul tău.

De aceea, când am învățat să vorbesc, nu am învățat să mă și exprim. Cu timpul am învățat că pentru a mă face înțeleasă, cuvintele trebuie să fie rostite din suflet. Am învățat că fericirile, tristețile, durerile, temerile, stările de exuberanță sau bucuriile mărunte nu pot fi pur și simplu doar vorbite. Nu e suficient să știi să pronunți cuvinte. Am învățat că pentru a te face înțeles, înainte de orice trebuie să te faci simțit. Și asta nu se spune prin cuvinte, ci prin gesturi, atenție, atingere, mângâiere și dragoste.

Când am învățat să vorbesc, nu am învățat să vorbesc decât cu glasul. Doar timpul m-a învățat că glasul nu poate fi scris decât cu sufletul ca să însemne ceva.