Ninge în iarnă nebună

Azi ninge din nou ca atunci 

Cu fulgi moi, delicați și uituci,

Nu știu c-au mai fost pe la noi de curând.

Ți-amintești? Tresăreau și săreau surâzând! 

Azi ninge din nou ca-n povești,

Albicios și profund îi privești.

Poposesc nepoftiți pe trei gene răzlețe,

Scurgându-se mai apoi peste noi cu noblețe. 

Azi ninge frumos ca atunci 

Când voiai în zăpadă să-ți culci 

Trupul tău, ochii tăi și o mână

Ninge ca-n cea iarnă. Ce iarnă nebună!  

sursa foto: http://favim.com/image/355806/

Negru pe alb

Îmi ceri dovezi, nu vorbe 

De parcă vorbele mele 

N-ar putea fi acele mici pergamente

Pe care le faci sul și le vâri în liniște 

Pe rafturile sufletului, printre manuscrisele învechite 

Îmi vrei faptele și nu promisiunile

De parcă visele mele în care tu ești

Personajul principal 

N-ar putea fi subiectul unui 

Roman inspirat de dragoste 

Pe care l-ai citi pana la plângere 

Îmi vrei trupul și nu sufletul

De parcă respirația mea

Nu ți-ar putea umple pieptul 

Cu senzații incredibile de împlinire 

Atât cât să-ți simți inima

Bătând pentru alta ființa 

Vrei totul scris cu negru pe alb 

De parcă poeziile mele 

Ți-ar fi scrise cu cerneală roșie

Și nu cu buricele degetelor 

Din care îmi picură

Iubirea pentru tine 

Cântec de păpădii

Când păpădiile se nasc în noi
Ne cresc în palme puf și ploi
Prin ochi ne zboară nori pufoși
Și aștrii ne trezesc voioși

Când păpădiile în noi învie
O lacrimă devine apa vie
Învățam zborul ca pe-un mers firesc
Călcăm pe orice stea din univers

Și ele dragele mici păpădii
Se nasc din trupul nostru ca niște copii
Și pe măsura ce-n suflet se-nmulțesc
Ușor de sub călcâie aripi albe ne cresc

Flori de iubiri fugare

Să nu pierzi florile ce mi le-ai dăruit 

Ți le-am lăsat în vaza umplută cu lacrimile mele

Sa strângi cu grijă petalele ce cad grăbit 

Pe masa ce ne-a suportat discuțiile nocturne 

Și tot polenul ce galben îți va plânge 

Să îl aduni ușor cu dosul palmei tale 

Să nu-l arunci, păstrează-l, că-n el strânge 

Marturisiri și șoapte-ale dragostei fugare

Și când frunzele arse și ele îți vor plânge 

Privește-le tăcut, căci ele cânta-n jale 

Acel moment în care iubirea laș îți fuge 

Ai grija de-aste flori frumos mirositoare 

Să n-arunci flori născute de-atâta încântare 

Căci chiar din clipa asta ele au amuțit 

Ele îți reprezintă inspirata schimbare 

De-a vrea să dăruiești, nu doar de-a fi primit

Un simplu muritor

Nu vreau să-ți mai vorbesc despre ființă

Acea ființă-nvăluită în al tristeții fum apăsător 

Te-ar încărca poate peste putință

Te-ar transforma din zeu în simplu muritor 

Știu, dragul meu, ca ziulica toată 

Preocupat de transformarea mea devii 

Ești ca un cobai alergând-ntr-o roată 

Sperând că într-o zi liber vei fi 

Tristețea mea credeam că-n tine se-nfingea

Ca ghearele-ascuțite de fiare otrăvite 

Iar  plânsul meu deseori reușea 

Un zbor să il transforme în aripi istovite

Nu-ți mai vorbesc de mine și-aproape c-ai uitat 

Când veselia mea parcă viață-ți dădea 

Când am ales să plec, lăsându-te-ntristat

Știam că-n viața ta în curând va fi ea 

Acum nu vreau să-ți mai vorbesc de mine

Credeam că-n trupul tău se-aude pulsul meu

Deci lasă-mă să plec, rămâi cu bine

Acum ești simplu muritor, nu al meu zeu

Nu!

Să nu speri vreo secundă că te voi ierta

Te-am scos definitiv din inimioara mea

Du-te, nu reveni, nimic nu ai pierdut 

De-ai fi luptat puțin, nimic nu s-ar fi rupt.

Să nu visezi vreodată că voi uita ce-ai spus 

Ai vrut să pleci din lumea-mi, am privit cum te-ai dus

Tu ai ales așa, eu nu mă împotrivesc

Mă uit cum pleci și parca ușor mă liniștesc.

Și să nu crezi cumva că viața-mi se oprește

Ci dimpotrivă spun, ceva parca sporește 

Și parcă primăvara în iarnă dur s-a-nfipt 

Da, a fost o greșeala faptul că te-am zărit.

Te-am zărit, te-am ales și spui că te-am prostit,

Dintre noi doi însă doar eu m-am păcălit.

Tu nu simți ce simt eu, eu nu știu ce simți tu 

Mai bun decât un "da" e-un categoric "nu"! 

Tu ți-ai propus să uiți de păpădii. Eu mi-am propus să-mi reamintesc de ele.

Mi-am simțit petalele desfăcându-se. Una câte una se transformă în puf transparent, plantându-mi în fiecare vârf de petală bucățică din inima mea, ca într-un bulgare fermecat. Apoi ți-am simțit palmele. Ți le-am simțit tremurânde, cum se umplu cu puful meu și cum mă leagănă în ele, ca într-un cuib. Te-am trăit cald și moale, ca un așternut. Apoi te-ai uitat către mine și la prima răsuflare am zburat. Zborul mi-a fost cea mai neobișnuită despărțire de tine.

Visul

Am visat că aveam un iubit. Era instrumentist la circ. Venise împreună cu toată trupa la noi în oraș. Și eu m-am îndrăgostit de el. Și el de mine. Stăteam amândoi într-un pat și ne sărutam gâdilându-ne, degetele picioarelor. Cum de știu ca iubitul meu din vis erai tu? Pentru ca i-am simțit sufletul bun, cum nu mai există un altul pe pământ. Pentru că i-am simțit pasiunea și veselia din cuvinte. Pentru că i-am sărutat tălpile, acolo unde avea crescute aripile ce-l zboară prin poveștile mele. Tu erai! Te-am visat atât de frumos. Știam în vis că mă vor aștepta clipe minunate alături de tine.

Mărturisirea

Ce-ar fi putut să ne împreune pe noi, eu la răsărit, tu la apus, decât o adiere? Cine mai bine decât însăși păpădia ne-ar fi putut pune împreună, ca într-un dans? Când m-ai descoperit eram un fulg de păpădie, iar tu, în zborul tău prin universuri, m-ai descoperit plăpândă, dureros respingând vreo atingere. Și ai ales distanța. Ai ales să mă protejezi de la înălțimea vântului tău și de la strălucirea zâmbetului tău transparent. Aș recunoaște ca-mi ești indispensabil, dacă nu m-ai vedea zilnic în căutare de noi adieri. Aș recunoaște că te doresc, dacă nu mi-ai simți tremurul petalelor în adorarea lor pentru lumină. Aș recunoaște că te iubesc, dacă tu însuți nu mi-ai simți zborul ca pe propriul zbor. Atunci aleg să tac. Cuvintele le-am considerat de prisos, pentru ca păpădiile se iubesc în muțenia lor diafană. Pentru că ele se simt dintr-o singură suflare. Până azi, când tristețea ta mi-a înghețat zâmbetul și m-a pironit pe un pământ rece, lipsit de dragostea soarelui. Și am decis să-ți mărturisesc. Să-mi mărturisesc dependența de afecțiune, dependența de vorbe frumoase, dependența până la sevraj în lipsa ei, de iubire. Dependența de păpădii... Dependența de tine, suflet zburător prin universuri mirifice. Te iubesc, păpădie! Te iubesc, iubitul meu de poezie!

Îmi doresc să primesc trandafiri

Îmi doresc să primesc trandafiri,

Dar nu trandafirii aceia de care știi tu,

Cei cu petale de catifea și spini de fier,

Ci acei trandafiri care cresc înăuntrul ființei tale,

Pe care i-am sădit împreuna la prima întâlnire 

Și pe care tu i-ai udat cu propriile lacrimi.
 

Trandafirii aceia pe care i-ai înroșit 

Cu sânge chiar din inima ta

Și care au crescut fierbinți 

Ca trupul meu mocnind sub trupul tău.

Trandafirii aceia care s-au deschis 

La prima mea privire aruncată peste ei

Și s-au înmiresmat

La primul meu sărut al buzelor tale.
 

Acești trandafiri îmi doresc

Să mi-i dăruiești!


Foto: John William Waterhouse - The soul of the Rose - 1908

Cred în iubire

Cred în iubire ca într-un talisman:
când în genunchi prin mlaştini
mă zbat să nu m-afund,
iubirea pentru tine mă scoate la liman...

Cred în iubire ca într-un anotimp:
când munţii cu zăpadă m-aruncă-n avalanșă
luptându-mă o gură de-oxigen să prind,
Iubirea mea mă scoate de sub nămeți la timp...

Cred în iubire ca în Dumnezeu
Când diavolii mă ispitesc
Și pașii mei se-mpotmolesc
Iubirea mea mă scoate din tot ceea ce-i greu

Cred în iubirea ce pentru tine s-a născut
Și de aceea tot ceea ce-ți dau
E totul, tot ceea ce am!
Este nemărginirea și universul însuși în al sau început!

Așteptare

Nici nu știu prea bine ce aștept?!

Întinsă pe-o saltea închid ochii și tac

Nu plâng, ar fi prea simplu,

Dar scormonesc febril 

Prin suflet căutând tot ceea ce-i steril.

Tac! 

Peste puterile mele o fac!

Ochii închiși nu m-ajută să uit 

Ci doar să renasc din puțin în mai mult 

Și ce dacă nu plâng?

În suflet nu-mi încape tot ceea ce strâng...

Nu poți să-mi vezi ochii. 

Culoarea lor e schimbătoare:

Acum sunt cer, mâine sunt mare,

Iar trupul îmi alunecă din orice îmbrățișare

Fără ca eu să vreau

Așa că stau!

Am crescut din propria carapace 

Și am prins rădăcini în ea

Unde să plec? De ce să plec?

Închid totul și aștept...

Zânele-păpădii

chicotesc strânse-ntr-o floare
zâne mici încântătoare.
le-au crescut de te miri unde
aripi galbene mărunte.

strânse stau ca într-o horă
dă-te mai încolo, soră!
de la depărtare pare
scumpă floare sau chiar soare.

şi când vara-i pe trecute
zânele devin tăcute
şi de sufli înspre ele
dansând urcă înspre stele.