Ce-ar fi putut să ne împreune pe noi, eu la răsărit, tu la apus, decât o adiere? Cine mai bine decât însăși păpădia ne-ar fi putut pune împreună, ca într-un dans? Când m-ai descoperit eram un fulg de păpădie, iar tu, în zborul tău prin universuri, m-ai descoperit plăpândă, dureros respingând vreo atingere. Și ai ales distanța. Ai ales să mă protejezi de la înălțimea vântului tău și de la strălucirea zâmbetului tău transparent. Aș recunoaște ca-mi ești indispensabil, dacă nu m-ai vedea zilnic în căutare de noi adieri. Aș recunoaște că te doresc, dacă nu mi-ai simți tremurul petalelor în adorarea lor pentru lumină. Aș recunoaște că te iubesc, dacă tu însuți nu mi-ai simți zborul ca pe propriul zbor. Atunci aleg să tac. Cuvintele le-am considerat de prisos, pentru ca păpădiile se iubesc în muțenia lor diafană. Pentru că ele se simt dintr-o singură suflare. Până azi, când tristețea ta mi-a înghețat zâmbetul și m-a pironit pe un pământ rece, lipsit de dragostea soarelui. Și am decis să-ți mărturisesc. Să-mi mărturisesc dependența de afecțiune, dependența de vorbe frumoase, dependența până la sevraj în lipsa ei, de iubire. Dependența de păpădii... Dependența de tine, suflet zburător prin universuri mirifice. Te iubesc, păpădie! Te iubesc, iubitul meu de poezie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul tău este important pentru mine!