M-am reprofilat

Vine un moment în viaţa unui om când trebuie să-şi schimbe un pic direcţia drumului său. Asta am făcut şi eu acum o luna, graţie crizei mondiale şi poate şi crizei vârstei de peste 30 de ani.

Proiectarea nu mai merge. Imobiliarele sunt la pământ. Nimeni nu mai construieşte, nimeni nu mai vinde. Mulţumesc lui D-zeu, încă am câte ceva de lucru. Cu toate astea, m-am gândit că e momentul să fac nişte schimbări în viaţă.

Dacă nu sunt cele mai inspirate, o să văd pe parcurs.

Schimbarea nr. 1: m-am hotărât să renunţ la doctorat. Nu am renunţat încă oficial, dar sunt convinsă în proporţie de 99% că nu voi mai ajunge la niciun examen, sesiunea fiind în plină desfăşurare.

Schimbarea nr. 2: mi-am cumpărat un salon de cosmetică, coafură, frizerie. De două săptămâni zugrăvesc, vopsesc, smotruiesc, pentru a-i schimbă un pic lookul fără mari investiţii.

Schimbarea nr. 3: mi-am schimbat freza. Noul şi-n acelaşi timp ex-ul stilist al salonului meu a îndrăznit să facă experienţe pe podoabă mea capilară. Eu am fost foarte încântată, dar el cred că a avut mustrări de conştiinţă şi n-a mai venit la muncă.

În concluzie:
- sunt un om nou, o femeie de afaceri în devenire. :p
- la salon încă nu merg decât să mă coafez, dar va promit că voi face nişte cursuri şi-n momentul în care se termină şi clintii care-i mai am la firmă de proiectare, mă voi muta la salon toată ziua şi-mi voi desfăşura talentul creator pe feţele şi pe capetele voastre. Nu va daţi în lături, că s-ar putea să vă placă. Hi hi

Aveţi o mică mostră din salonul meu la care mai am mult de muncă.

Vă aştept la BARON-NET, pe Sos. Iancului nr. 46-48 lângă Magazinul Julia.

Şi dacă vreţi să vedeţi cu ce tunsoare v-ar sta bine sau cu ce culoare, trimiteţi-mi poza voastră din faţă, doar capul, cu părul prins sau bine lipit de cap.

Şi încă ceva: dacă aveţi vreo cunoştinţă de meserie care-şi caută de lucru, este bine venită la mine în condiţii salariale modeste (40% din manoperă) şi program de negri pe plantaţie (10-11 ore, o zi liberă-o zi lucrătoare)

Va doresc un look superb şi o primăvară minunată!

Poveste de Crăciun

A fost odată... Aşa începe orice poveste şi tot asa a început şi povestea care urmează.

A fost odată un băieţel. Un băieţel cuminte şi frumos, aşa cum îşi doreşte orice părinte. Era ascultător şi-şi ajuta părinţii în orice moment. Niciodată nu îndrăznea să le ceară ceva, nici măcar o pereche de pantofi, prefera să meargă desculţ. Erau prea săraci, abia de aveau ce mânca. În fiecare an de Crăciun se adunau în jurul focului şi ascultau poveşti inventate de ei, rând pe rând. Când ningea afară, se bucurau împreună şi primeau ninsoarea ca pe un cadou preţios. Era singurul lor cadou.

În noaptea aceea de Crăciun, băieţelul cel cuminte era trist. Auzise de la prietenii lui despre marile petreceri care se dădeau în casele lor în noaptea de Crăciun, despre bucatele delicioase cu care se desfătau, despre cadourile voluminoase pe care le primeau de la părinţi. După miezul nopţii, când parinţii lui adormiseră senini lângă sobă, băiatul a încălţat cizmele tatălui şi a ieşit afară. Ningea ca întro poveste, cu fulgi mari argintii. Zăpada scârţâia sub tălpile sale. Vântul rece îi izbea obrajii. Îi simţea cum îi ard de emoţie. A fost cea mai frumoasă noapte din viaţa sa. A mers la toate casele pritenilor săi, s-a cocoţat la fiecare pe unde a nimerit, atât cât să poată pătrunde cu privirea în saloanele luxoase, din care străbatea muzica de sărbătoare. A văzut cadouri minunate: ponei adevarăţi, balansoare-căluţi din lemn, păpuşi imense, mingi multicolore, jucării extraordinare şi pantofi din piele lăcuită. Şi-ar fi dorit şi el fiecare cadou, toate ar fi vrut să le primească şi el în ajunul de Crăciun. S-a mulţumit să le priveasca şi să se bucure în taină de bucuria prietenilor săi.
S-a intors înainte de răsăritul soarelui şi s-a băgat înfrigurat în pătuţul lui de lângă sobă. A adormit fericit şi a visat cum se joacă cu soldăţeii frumos ciopliţi în lemn.

Au trecut mulţi ani de atunci. Să tot fi trecut vreo 2000 de ani. Băietelul nostru a crescut mare, dar odată cu trecerea anilor sufletul lui a rămas tânăr şi pur, ca în acea noapte. Pentru că a fost bun şi muncitor, a reuşit prin munca lui să-şi construiască propria fabrică de jucării. Cu timpul a devenit cea mai mare fabrică de jucării din lume. Avea comenzi din toata lumea: din China, din America şi chiar de la Polul Nord. Ceea ce l-a facut atât de apreciat a fost politica sa managerială ce consta în faptul ca el personal livra jucăriile, exact în camera copilului. Îşi confecţionase o sanie mare, pe care o trăgeau 8 reni înaripaţi. Ajungea cu viteza gândului în orice parte a lumii. Pe la varsta de 30 de ani a cunoscut o tânără frumoasă ca o zeiţă. A luat-o pe loc de nevastă şi a făcut cu ea mulţi copii. Sute, mii de copii au avut împreună. Şi acum, deşi sunt foarte bătrâni, tot mai fac copii. Copiii lor îi vedeţi peste tot: în magazine, la televizor, la prieteni acasă, la teatru, în parcuri. Sunt peste tot. Sunt îmbrăcaţi la fel, unii au barbă, alţii nu, unii au burtă, alţii sunt slabi şi cocoşaţi. Dar toţi au o singură misiune, aceea de livra jucariile confecţionate de tatăl lor. Fiecare are sania lui şi poate ajunge în orice casă întro clipă. Şi oricare dintre copiii săi răspunde la un singur nume: Moş Crăciun.

La noi în casă a intrat pe geamul de la baia din mansardă. Era un Moş Crăciun cocoşat şi se spijinea întrun toiag alb. Renii nu am apucat să-i vad, dar i-am auzit bătând din copite la poartă. Ne-a împărţit daruri şi ne-a suflat poleială în suflete. Fiul meu la început s-a speriat, a fost primul lui Moş. Apoi s-a apropiat de el şi i-a întins mâna. Şi-a însuşit repede cadoul, pentru că a fost cel mai cuminte băieţel din lume. La anu' îl va aştepta din nou şi se va bucura mai mult. Iar Moşul va veni din nou şi-l va îmbrăţişa cu dragoste şi-i va pune în fiecare cadou o bucăţică din sufletul său.

Înainte de plecare l-am rugat pe Moş să treacă şi pe la voi, dacă aţi fost cuminţi. M-a asigurat că va trece pe la fiecare în parte şi va pune în fiecare pachet şi o bucăţică din sufletul meu.

Primiţi-vă cu drag cadourile şi bucuraţi-vă de Crăciun. Şi nu uitaţi că în fiecare cadou veţi găsi parte din gândurile mele de bine!

La mulţi ani, dragii mei!

Scrisorică de amor

Nu știu cum și de ce, zilele astea m-am gândit la cum e să mai primești scrisori. Scrisori adevărate, venite prin poștă și puse în plicuri pe care sunt lipite timbre de-alea cu zimți. Nu mai știu de câtă vreme n-am mai scris si n-am mai primit o scrisoare, un bilețel, o felicitare, un răvaș. Cu atât mai puțin o scrisorică de amor. Au trecut ani de zile de când n-am mai citit o scrisorica de amor lacrimogenă. Îmi amintesc cum stăteam eu întinsă pe pat și-mi curgeau lacrimile una după alta pe o foaie de-aia dictando, scrisă cu cerneală indigo. Si literele se întinau, se îmbinau intre ele și cuvintele și frazele căpătau în mintea mea o însemnătate aparte. Si citeam, si reciteam de 100 de ori, pana ce ajungeam sa cunosc fiecare virgula, punct, fiecare literă în parte cu ochii închiși. Apoi luam și eu o foaie și începeam să aștern un răspuns timid. Si-mi reciteam răspunsul meu și mototoleam foaia. Si încercam din nou și iar eram nemulțumită de încercările mele. Si eram supărată că răspunsul meu nu se ridica la valoarea literară a scrisorii primite. Si plângeam fără sa mai știu de ce: de fericire ca primisem o scrisoare de amor sau de tristețe ca nu sunt și eu în stare sa scriu una la fel de lacrimogena.

Nu ca mi-este dor de o astfel de scrisoare, pentru ca știu ca n-am de la cine si de ce primi. Dar să presupunem ca as fi o adolescentă în epoca computerului care primeste o scrisorica de amor de la iubitul ei. Parcă nu mai e așa de romantic să lăcrimezi pe o tastatură neagră. Nu?

Poveste de iubire

A fost odată....
Asa a început povestea lor. Ea era încă în școala gimnaziala, el era deja mare. Era licean. Niciunul nu înțelegea ce i-a plăcut mai întâi la celalalt. Ochii curioși? Buzele mereu în încercarea de a spune ceva, dar întotdeauna neputincioase? Mâinile copilăroase care treceau prea des prin par? Tremurul nestăpânit al corpului sau transpirația rece din palme?

Prima îmbrățișare a venit ca o adiere și i-a surprins pe amândoi. Primul sărut s-a consumat pe o frunza de nufar. A fost urmat de plimbări lungi și cuvinte nerostite. Niciunul nu putea spune ceva, orice. Amândoi își făceau scenarii, își pregăteau conștiincios frazele, dar, când se întâlneau, ceva îi împiedica să-și rostească cuvintele pregătite de cu seara. Mergeau mereu tăcuți, fericiți ca se țin de mână. Lumea era a lor, iar iubirea dintre ei era la fel de plina ca un cer înstelat.
Câteodată își făceau mici cadouri: un volum de versuri sau doar o poezie pe un bilețel, un album pop sau doar un cântecel înregistrat pe o caseta uzata, un film la cinema sau doar o fotografie învechită. Povestea o scriau chiar ei, iar personajele erau atent selecționate, ca actorii intro piesa de teatru regizata bine.
Veșnicia stătea la picioarele lor. Povestea lor era sortita nemuririi.

Prima vara petrecuta despărțiți le-a adus adus primele lacrimi de dor. Revederea a fost fantastica. Iubirea lor era acum un dans nesfârșit pe o scena îmbrăcată în flori. Distanta ii apropiase mai mult, mai frumos, dar cuvintele tot nu-și găseau portița să iasă. Povestea se consuma în tăcere, pentru ca în definitiv nici nu aveau nevoie de cuvinte. Oricum își puteau citi gândurile. Si de multe ori roșeau fără sa se vadă, doar știind la ce se gândește celalalt.

Anii au trecut în tăcere. La fel de frumoși ca prima zi în care s-au văzut. Erau sortiți unul altuia.

Intro noapte a fost o furtuna groaznica. Era frig și întuneric. El, la câțiva pași distanta, tremura de spaima. Pământul a fost zguduit de un fulger nemaivăzut. Si intre ei s-a deschis un hău negru. Pe geam se putea vedea gaura dintre casele lor. Aripi de-ar fi avut ar fi zburat pe malul celalalt. Niciunul nu putea striga, doar se priveau îngroziți. Vin spre tine! i-a auzit ea gândul și s-a retras 2 pași de la fereastra. Ploaia cădea rece și puternica pe pervazul de piatra. Câțiva stropi au atins-o. Răceala stropilor au înghețat-o. L-a văzut doar cum își ridica mâinile deasupra capului, cum își ia avânt și se arunca în prăpastia întunecată. Aripile nu i s-au deschis. Malul era prea departe.

Dimineața, prin perdeaua roza pătrundea un soare puternic și vesel. Orice nor dispăruse. Parca nici n-ar fi plouat vreodată. S-a dus la geam. Prăpastia se inchisese. In locul ei rămăsese el, întins, cu aripile frânte. Ochii ii erau deschiși și parca priveau cerul, la fel de albastru. Lângă aripile lui insângerate stătea ucisa povestea lor, frumoasa ca o dimineață senină.

I-a desprins cu grija aripile și le-a spălat de sânge. Le-a așezat în camera ei. Câteodată și le punea și se privea ore în sir în oglinda. Era tot ce-i rămăsese de la el: o poveste de iubire nerostita și o pereche de aripi care nu i se potriveau.

Gelozia

:) Am găsit prin niște foi care le credeam pierdute câteva poezioare de acum vreo 7-8 ani. Eram puștoaică, eram îndrăgostită și iubeam bolnăvicios. Și ceea ce m-a făcut sa zâmbesc este faptul ca mi-am reamintit cât de geloasă eram. Făcând abstracție de calitatea discutabilă a versurilor, va invit sa citiți 2 dintre poezioarele mele de atunci. Iată:

Din gelozie

Am și eu o slăbiciune
Recunosc, nu mi-e rușine
Orice om normal deține
Un călcai al lui Ahile

Plâng, ma bucur și trăiesc
Ca un om normal, firesc
Însă des mă controlează
Gelozia nemiloasă

Zeii toți m-au blestemat
Să trăiesc ca un bolnav
Iubirea mea sa fie arsă
De boala-aceasta păcătoasă

Orice om îmi e dușman
Hotărât să-mi ia ce am
Și iubirea, da, iubirea
Mi-o omoară gelozia

Dragul meu, iți cer iertare
Căci normal, nu sunt în stare
Să-ți ofer nealterată
Dragostea adevărată.

04.01.2001

Neputință

Adorm plângând, căci neputința
De-a-ți arăta iubirea mea
transformă totul în credința
C-acum tu ești cu altcineva.

De gelozie sunt bolnavă
și singurul medicament
este atingerea suava
a ta, precum un pansament

și sufletul îmi sângerează
când mana ta este departe
și calmul meu atunci cedează
căci infinitul ne desparte

23.11.2000

Sex shop

La stop, plictisită și obosită de "mersul piticului" în trafic, mi-am aruncat privirea pe marginea bulevardului. Am zărit un sex shop unde se vindeau cărți. Mâine o sa ma duc până acolo să mă elucidez. Ce vând ei la sex shop? Cărți erotice? Manuale de tantra? Romane de Sandra Brown? Sau memoriile Alinei Plugaru?

Mi-a plăcut ideea ca intrun sex shop să găsești carți, mai ales atunci când sunt afișate cu ostentație și când geamurile negre lipsesc. Prin extrapolare, în curând o să vedem balet în night-cluburi, o sa ascultăm muzică bisericească la concertele de rock, în cârciumă o sa bem lapte cald cu miere, iar discursurile politicienilor vor începe cu o rugăciune. Ceea ce e de bine, nu?

cazaturile mele

Weekend-ul acesta am fost la Vâlcea și mi-am revăzut copilul după trei săptămâni de dor cumplit. Mulți ma condamna pentru faptul ca-mi țin fiul departe de mine, dar credeți-ma, n-as putea sa-i ofer siguranța financiara altfel. Revederea mi-a redat optimismul exagerat (pana la prostie) care ma caracterizează și energia necesara ducerii la bun sfârșit a lucrurilor începute.

In fine, azi mi-am propus sa va vorbesc despre câteva dintre "căderile" mele. La propriu. Am "căzut" și la figurat, în primul an când am dat la arhitectura. Dar m-am "ridicat" rapid și am dat în toamna la Construcții. Si ca ca sa ies victorioasa din aceasta "cădere", am intrat în anul următor si la universitatea visata. Si le-am terminat pe amândouă, ca sa moara dușmanii de ciuda.

Dar nu despre asta este vorba, ci despre căzăturile, împiedicările, alunecările mele la propriu.

Fiind mica de înălțime, îngrozitor de mica, am purtat tot timpul B.P.- uri (pentru cine nu cunoaște termenul BP = bucuria piticilor), adică încălțăminte cu tocuri și tălpi exagerat de înalte. Știu ca încălțându-ma astfel nu am făcut decât sa-mi atrag și mai mult atenția asupra marelui meu complex, dar nu mi-a pasat niciodată. Pe tocuri foarte înalte m-am simțit întotdeauna "la înălțime". Dar înălțimea mea falsa mi-a adus si multe neplăceri cauzate de penibilele cazaturi. Cu timpul am făcut o arta din a cădea de la înălțime și am început sa antrenez în căderea mea și persoane aflate, printr-un ghinion maxim langa mine.

Prima mustrare mi-am luat-o de la diriga, in clasa a XI-a, când am pășit țanțoșă pe niște tocuri zgomotoase la tabla. Știam matematica, clar lucru, dar era o sfidare sa scriu exercițiul la tabla cocoțată pe cele mai înalte tocuri existente în comerț la vremea aceea. "Tarita (căci asa ma chema înainte de căsătorie), ce te mai chinui tu pe toacele alea!, mi-a spus diriga cu dispret. Nu, doamna diriginta, credeți-ma, merg foarte bine pe ele!." Nu era evident lucrul acesta și s-a dovedit în scurt timp. La bac, la prima proba, m-am lungit toata în mijlocul clasei, stârnind râsete pana la lacrimi. Aveam niște sandale negre, cu tocuri de 12 cm. S-au rupt amândouă, tocurile s-au smuls pur și simplu din tălpile mele. Am dat proba scrisa la limba romana desculță. Dupa examen m-am dus la o colega care stătea lângă liceu și am imprumutat o pereche de pantofi cu tălpi subțiri, subțiri, cu 3 numere mai mari. Am mers ca o rata pana acasă, murind de rușine mai mult de faptul ca eram prea pitica decât de faptul ca pantofii atârnau la mine-n picioare ca limbile vacilor satule care-și spală vițelușii nou-născuți.

Pentru cine nu cunoaște scările din holul facultății de arhitectura, îl sfătuiesc sa dea o fuga, ca sa înțeleagă mai bine cum m-am simțit eu când am aterizat de la capătul lor de sus pana în capătul celalalt, ca o sanie bine lustruita, cu mare grija sa adun pe fund tot praful adunat pe ele în zeci de ani de existenta. Nu-i bai ca mi-am făcut fundul negru de vânătăi. Nu-i bai ca zeci de capete luminate care erau întâmplator în holul facultății au ras pe înfundate pana am ieșit pe ușă si apoi in cor, într-un ras isteric. Problema cea mai mare a fost ca niciodată n-am mai găsit în comerț cizme cu tocurile acelea impresionant de înalte. Bineînțeles ca s-au rupt ireparabil. :(

Primeam săptămânal pachet de acasă. In fiecare duminica ma îmbrăcam frumos (pe vremea aceea nu ieșeam din casa nefardata și nepusa la 4 ace) și ma duceam la gara sa ma aprovizionez. De cele mai multe ori ma duceam singura, nu prea aveam colegi în cămin din același oraș cu mine. Cei care mai mergeau la gara după pachet, plecau în timp util sa nu întârzie, drept urmare găseam rareori parteneri de drum. Ca o floare, ca un boboc de floare frumos mirositor ce eram, pășeam agale spre stația autobuzului 282. Aranjata, fardata, parfumata ieftin cu Oriflame, mergeam cu grija sa nu-mi stric pantofii foarte înalți, găsiți după îndelungi căutări în Unirea. La câțiva pași distanta, autobuzul s-a teleportat brusc în stație și imediat s-a umplut cu oameni. Am grăbit și eu ritmul, era deja foarte târziu. In dreptul lui chiar am început sa alerg. Pesemne ca șoferul nu m-a observat, căci mi-a închis ușile în nas și a plecat burdușit cu oamenii unii amuzați, alții îngrijorați. Eu am rămas întinsă pe trotuar, plina de nervi. M-am ridicat, mi-am scuturat sacoul din catifea neagra de praf, mi-am recuperat pantofii (ah, pantofii, cât țineam la ei) și m-am ascuns într-un colt de stație pana ce a venit colega de camera cu o alta pereche de sandale (a, ploua un pic afara, era deja toamna). Mi-am scos șosetele transparente, mi-am pus sandalele și am așteptat, tot ascunsa, venirea unui alt autobuz. Nu pot sa va spun cât mi-a fost de frig în picioarele dezvelite pana la gara și înapoi și în cele 20 de minute de așteptare în stație și încă cele vreo 50 de minute pana mi-am recuperat pachetul din autobuzul deja retras la garaj.

Spre sfârșitul facultății am început sa port ținute sport. E drept, mai mergeam și la sala pe vremea aceea. Eram si ceva mai supla, cam cu 20 kg mai supla decat acum, dar asta e alta poveste. Imi găsisem printro minune, intrun second-hand o pereche de pantofi sport cu talpa ortopedica foarte înaltă. Doamne, cât am iubit adidasii aceia. Erau albaștri, cu șireturi galbene și talpa înaltă alba, din doua straturi. Eram în autobuz, era deja ora 8 și ma grăbeam sa ajung la serviciu. Evident, eram în întârziere. Am coborât în graba din autobuz și din nefericire, când am pus și al doilea picior pe trotuar m-am împiedicat de aerul din jurul meu. Si am căzut, ca o pleașcă lângă autobuz. In căderea mea, m-am agățat de prima persoana de lângă mine, o d-ra frumos îmbrăcată în ținută office. S-a prăvălit cu toata masivitatea ei lângă mine, peste mine, strivindu-ma ca pe un gândac. Uff, am avut noroc, mi-a rezistat încălțămintea, dar nu mi-au rezistat ochii s-o privesc pe dra. M-am scuzat, mi-am cerut iertare, am implorat-o sa ma ierte, far sa ma uit la ea. Am fugit mâncând pamantul dupa ce s-a ridicat și ea. Nu știu ce s-a întâmplat cu dra, dar nu cred ca s-a mi dus la birou in ziua aceia.

Intro iarna, ieșeam din scara blocului soțului meu, cocoțată pe niște cizme cu talpa ortopedica de 12. Pe jos, gheata. Am alunecat, dar nu mi-am putut redresa poziția și mi-am lipit fundul, spatele și capul de cimentul înghețat. Se zice ca te căsătorești când iei asa o căzătură. M-am căsătorit și eu în același an, în vara. Si la nunta nu m-am împiedicat deloc. Pe cuvânt!

Mai sunt si altele ca mine aici:
http://www.youtube.com/watch?v=3RB2Hlqw-KY

Ganduri negre in nopti albe

Nu mai stiu decand nu m-am mai culcat mai devreme de 12 noaptea. Nu mai stiu cand a fost ultima dimineata cand m-am trezit fara sa ma sune vreun client grabit. Nu mai stiu cand am fost ultima oara mandra de tara mea, de semenii mei sau cand m-am data mare ca sunt olteanca. Stiu doar, ca in fata monitorului, extrem de obosita de la lungile nopti de proiectare, cu stirile morbine in surdina in spatele meu, ma apuca o tristete neinteleasa si o revolta incontrolabila. Ma gandeam asa: daca as sti ca nu-i pacat sa ucizi, oare as face-o? Daca as stii ce D-zeu m-ar iubi petru asta, as lua un pistol si l-as pune la tamplele unor "oameni"? Nu am avut niciodata porniri criminale, poate doar mici iesiri isterice. in ultima vreme insa, acestea au inceput sa prinda un contur din ce in ce mai definit. Da, vreau sa omor cateva persoane. E un pacat ingrozitor gadul meu, dar nu mai pot. Lacrimile cad pe tastatura neagra, la fel ca gandurile mele. Da, se poate sa fie un inceput de depresie si sa incep si eu sa iau Xanax in curand, cum o fac multi indivizi deja. Da, se poate sa fie cel mai groaznic gand care mi-a trecut vreodata prin minte si care nu s-a oprit doar a-mi traversa creierul in fuga, nelasand urme. de data aceasta gandul s-a oprit. si nu in creier, in suflet. vreau sa omor cativa politicieni, cativa functionari publici, gainarii care mi-au furat pubela de la poarta si pe toti cei care ucid pentru cateva sute de mii de lei, sa ucid violatorii si pedofilii si pe toti cei care prefera sa-si manjeasca mainile pentru un trai mai bun. oho, deja am devenit un mic Hitler.

acum nu va mai plictesec cu gandurile mele criminale. mi-am descarcat un pic din energia negativa. nici nu mai am chef sa corectez acest articol. poate maine o sa-l sterg. sau poate maine o sa revin la ganduri pozitive. am nevoie de putin odihna. ma scuzati!

Ploaia de dupa concediu

Mulțumesc, Inu, pentru impuls! Uite, m-am pus din nou pe treaba, pentru ca nu vreau sa ma scoți din blogrolul tău. :p
Din nefericire sunt în pana de inspirație, chiar nu știu ce sa scriu la ora asta. Dar o sa va povestesc despre micul meu concediu, plin de peripeții.

Întâi de toate va spun ca am fost la mare, pe meleaguri asiatice și ca am avut totuși mare noroc...

Am simțit din ziua plecării ca vor fi ceva probleme. Am sperat totuși sa nu cada avionul... și nu a căzut după cum vedeți. N-ați scăpat de mine. ;))

Zborul a fost lin și a durat doar 1 ora jumătate. Ajunși însă în stațiune, a trebuit sa mai mergem vreo 3 ore cu autocarul pana la hotelul unde nu mai aveau locuri și pentru noi. Ne-au suit din nou în autocar și ne-au transportat la un alt hotel, chipurile de 5 stele (noi aveam bilete la 4).
- Vă plătim noi diferența! ne-au spus, scuzându-se mai-marii hotelului.
Ooooo, va mulțumim mult! o asa pleașcă de noroc sa cumpăram bilete la 4 stele și sa ne petrecem vacanta la 5, nu speram nici în cele mai frumoase vise. Chiar ma gândeam să-i cumpăr un suvenir tipei de la agenție, pentru că-mi imaginam ca nu a rezervat cu buna știință camerele la hotelul cu pricina, încât sa fim trimiși la un hotel mai luxos. Si uite asa am plecat spre vacanta de vis, cu Bogdan chior de somn, cu același autocar garnisit cu beculete, autocolante și piele-imitație, condus de un șofer care nu înțelegea nici "mulțumesc" in engleza, dar care trecea intro mare viteza pe rosul semaforului. Am ajuns la un hotel cu nume de rechin. De la intrare părea ceva nemaipomenit, avea niște grădini superbe. Ne-au cazat în bungalou-ri, iar camera noastră avea și pătuț pentru copii. Mai conta ca aerul condiționat scuipa doar un miros cald de mucegai, ca tv-ul avea doar "pro tv international" și 3 canale turcești cu muzica populara și filme dublate și ca în camera mirosea a canal? Nuu, pentru ca eram cazați 5 stele. Mai mult decât atât, acest hotel era chiar în oraș, nu la 20 de km în pustiu, cum era al nostru. Pana la urma am zis ca nu-i bai o noapte. Om supraviețui noi. Restul concediului nu a fost decât, pe buna dreptate, o lupta pentru supraviețuire.

Dimineața, după scandalul făcut reprezentantei agenției, tatăl meu a făcut o baie în mare, cu puțin înainte de a ne strânge bagajele și a ne sui în același autocar cu același șofer, pus la dispoziție de agenție, pe cheltuiala ei. Ghinion. Tocmai l-a muscat un peste și a făcut o reacție alergica. Bine ca aveam asigurare. L-au ținut pe perfuzii și a scăpat. Ca pisica neagra, a mai rămas cu 6 vieți. Pe care le-a consumat, rând pe rând, pana la ultima.

Am trecut peste cumpănă, ne-am cazat la noul hotel. Mai bine la 4 stele. cele doua camere comunicau intre ele printro ușă, ceea ce era bine pentru ca Bogdan putea sa se plimbe liniștit de la părinți la bunici și invers. Dar același miros de mucegai și de canal. Iar scandal, o mica șpagă și gata: camere noi, recent renovate. La aer n-am putut da drumul tot concediul, era plin de mucegai în grile. am preferat cela 40 de grade de afara riscului de a pleca de acolo bolnavi de plămâni.

Peripețiile au continuat: toxiinfecție alimentara, dureri de cap, stări de voma, temperatura. Eu, maica-mea și soțul. Tatăl meu doar ce a intrat în apa marii și iar s-a umplut de bube. A renunțat sa mai intre, s-a limitat la piscina în care balenele rusoaice făceau aqua-gim cu animatorul plin de mușchi, Diego. (m-am simțit și eu slaba printre ele). Totul a culminat cu o infecție de-a mea la o măsea, cu febra și plânsete de durere. Singurul care s-a simțit cel mai bine a fost Bogdan, căruia i-am dat sa mănânce mai mult din traista. N-a fost scutit nici el de micile neplăceri cauzate de țânțarii din camera, care nu mureau cu pastilele cu care veniserăm de acasă. Amețeau un pic de la spray-ul cumpărat de peste drum cu 5 lire, dar se trezeau dimineața și-și făceau plinul cu sânge curat de copil.

Cand am tras linie am tras o singura concluzie: din orice concediu pe viitor va fi exclusa Turcia. Nici măcar la 7 stele! (nu cred ca poate exista acolo vreodată hotel de 7 stele)

Am rămas cu: amintirea unor peisaje superbe, vizitarea unui oraș antic construit de ROMANI, nu de turci, casa Fecioarei MARIA de unde mi-am luat apa sfințită, o geaca de piele care s-a rupt în prima zi în România, un lănțișor de aur care s-a înnegrit după prima purtare, mulți bani cheltuiți pe puține prostii, o cutie de calmante pentru măsea de care nu am mai avut nevoie și multe fotografii deosebite.

Dupa un zbor de 1 ora și jumătate și după 3 ore de mers cu 5 km/ora cu taxiul pe centura plina de praf, de camioane și de lucrări am ajuns la noi acasă. Si ce e ciudat este faptul ca toți supraviețuiserăm și ne simțeam chiar bine. Extraordinar de bine.

Afara este foarte frig. Si ploua. Dar iubesc la nebunie ploaie rece din România și nu as da-o pe 100 de zile senine si calduroase din Turcia.

leapsa de la jamilla

Buna ziua, dragii mei.
Din păcate mi-a fost imposibil în ultima perioada să mai scriu câte ceva pe blog. Am mai intrat în fuga pe la voi ca să vă supraveghez :p, dar pentru articole noi la mine-n blog nu am găsit o clipa libera. :(  Vă mulțumesc că în tot acest timp m-ați vizitat, chiar dacă numai pentru câteva secunde, cât să vedeți dacă am noutăți. Innu, nu am fost încă în concediu. Abia în septembrie plec. Pot spune ca da, m-am lenevit, pentru ca altă dată aveam timp și de lucrările mele și de familie și de blog și de multe altele. Acum... dar poate e de la bătrânețe. ;) In fine, n-o mai lungesc, trebuie să mă achit de datoriile vechi. :)

Am primit acum aproape 1 luna o leapșă de la Jamilla. Ce fac alți oameni și nu face Regina25? Sau ce face ea și nu fac alți oameni?

Nu, nu sunt o persoana specială. Nu excelez în nimic. Nu ies în evidență cu ceva special. Practic o meserie să zicem un pic mai grea decât multe altele, dar mult mai ușoară decât alte multe altele. N-am talente deosebite, n-am idealuri mărețe, n-am vise imposibil de realizat. Am un băiat minunat (minunea vieții mele și însăși viata mea) [update: am doi băieți minunați], o casă modestă cu curte mică, o mașină normală, asigurare mică și cont în bancă mai mult pe 0, ca multe alte femei de vârsta mea. N-ar fi prea multe de spus despre mine... Nu cred să existe un "ceva" pe care eu îl fac și nimeni altcineva nu-l mai face. Sunt multe lucruri pe care alții le fac și eu nu. Deci:

Ce fac alții și eu nu?

- Oamenii, în general, au o ordine în viata. Eu nu. Eu duc o viață dezordonată. Nu am un program fix de somn. Ma culc de multe ori dimineața și ma trezesc la prânz. Mai rar ma culc și ma trezesc la ore normale.
- Oamenii pun preț pe mâncare. Eu nu. Chiar dacă știu ca ma pot îmbolnăvi. Acest aspect se răsfrânge și asupra soțului.
- Oamenii se uita la TV, comentează, cresc ratingul unor emisiuni. Eu nu ma uit la TV, decât atunci când chiar nu am ce face.
- Oamenii se mai și întâlnesc. Eu sunt dependentă de internet. Încerc sa rezolv aproape totul pe internet.
- Fiecare om are un viciu. Eu nu mai sunt dependenta de nimic, ma pot abține și de la ciocolată.
- Femeile își cresc singure copiii, eu am ales sa-l dau mamei mele sa-l crească [update: de ambii băieți se ocupa mama mea]
- Oamenii au curaj. Eu nu. Aici nu vreau sa dezvolt mai mult, pentru ca nu sunt mândră de acest aspect.
- Oamenii sunt mulțumiți de ei înșiși. Eu nu. Eu sunt complexată de felul cum arăt și nu numai. Mereu am fost.

Ce fac eu și alții nu?

- Nu sunt ranchiunoasă și pot ierta aproape orice.
- Sunt civilizată, bine crescută și răbdătoare.
- Imi accept prietenii cu toate defectele lor, fără a le reproșa vreodată ceva.
- Nu cer nimic de la nimeni, cer totul de la mine.
- Accept să întind o mana de ajutor și celui care m-a refuzat când eu am avut nevoie
- Sunt încă extrem de naivă, ca în adolescență 
- Iubesc poezia, scriu versuri fără valoare artistică și plâng când îmi ascult melodiile preferate
- Nu fur, nu mint decât ca să mă apar, nu vreau să mă îmbogățesc pe spinarea altora
- Sunt corectă, sinceră și loială
- Nu sunt răzbunătoare si nu atac pe la spate
- Când sunt atacată, prefer să ma retrag în carapacea mea
- De cele mai multe ori, îmi ascund nemulțumirile
- Nu sunt cicălitoare, nu bârfesc, păstrez cu sfințenie secretele altora
- Toate dorințele mele ascunse rămân ascunse, nu sunt spuse nimănui și nu sunt scrise niciunde.
- Duc o viata paralelă, dincolo de ceea ce se vede, în lumea visului. Acolo îmi trăiesc destinele pe care le-am ocolit, drumurile pe care le-am evitat, acolo îmi rezolv problemele pe care nu le pot rezolva în viata reală și tot acolo ma întâlnesc cu anumite persoane. Tot acolo am curajul sa fac tot felul de nebunii despre care "aici" nici nu deschid gura. :)
- Cred în D-zeu și în legea compensației, sunt "axiomele" după care îmi trăiesc viata, mi-e frica de D-zeu și în tot ceea ce fac țin cont că roata se învârtește.

Dau mai departe leapșa către: Innu, Suflet frumos, Micutzu, Razvy si Djsmoc.