joi, 9 august 2012

Uitarea


Întotdeauna am apreciat darurile naturii către om. Unul dintre acestea este uitarea. Uitarea de rău, uitarea de durere și mai ales uitarea de sine. Acesta din urmă vine ca un foc mistuitor al omenirii, ca un iad biblic, sfârșind într-o liniște soră cu resemnarea. Uitarea aceasta de sine ne smulge sentimentele și ni le ascunde în lăcașuri din creier la care nu mai avem acces, ne separă iremediabil de ceea ce suntem cu adevărat. Ne trezim puternici, dar goi, strălucitori, dar urâți, invingători, dar doborâți. Uitarea de sine e o falsă poleială a sufletului nostru, iluzionându-ne cu un bine aparent. Când te pregătești să-i mulțumești naturii că ai uitat și că te-ai uitat, te regășesti pierdut în propriile remușcări, te-neci în balta lacrimilor de sub tine, te doare tot trupul strivit de iluzii. Te-drepți încet - încet spre nepăsare, pierzându-te...

Ramâne uitarea o binecuvântare, se ridică ea la rangul de dar?

miercuri, 8 august 2012

Povestea unei păpădii

În ultima vreme v-am plictisit numai cu poezii. Azi vă provoc la povești: povestea unei păpădii.

Când spui păpădie te gândești la ceva fragil, ușor de distrus. Cum orice lucru plăpând are o poveste, așa și Păpădie are povestea ei. Păpădie a fost si ea cândva o fată, cu nimic mai specială decât alte fete de vârsta ei. O fată săracă, nevoită să muncescă mai mult de 16 ore pe zi ca să-și întrețină familia, suratele, fluturii, albinele, toate gâzele și întreaga poieniță în care s-a născut.  Pe cât era de firavă, pe atât era de îndârjită în a-și face datoria cu conștiinciozitate. Purta mereu o rochiță galbena, care o făcea să pară atât de frumoasă, oricât de obosită ar fi fost, deși era o rochiță banală, la fel ca ale celorlalte surioare.

Într-o zi pe Păpădie a culcat-o la pământ un vânt napraznic. Apoi o ploaie cu bulgări mari de gheață i-a umplut trupul de răni. Apoi un fulger a țintuit-o pe un pat de frunze uscate. A venit toamna cu reci și ploioase zile. Păpădie nu s-a mai putut ridica. Apoi zăpezile au acoperit-o. Abia de mai putea zări lumina zilei. Ea stătea ghemuită și neputincioasă. Nici nu și-a dat seama ca așteaptă ceva, nici nu mai spera ca ar putea să-și mai revină, nici nu visa ca sfârșitul ei nu era atunci.

Dar după o vreme s-a trezit descoperită, zăpada de pe ea se topise, iar soarele-i zambea frumos. Și-a înălțat ochii către el și s-a minunat de frumusețea si măreția lui. El o scăpase de gheața care-o încorsetase atâta timp. Îl aștepta în fiecare dimineață nerăbdătoare ca să-i atingă cu razele lui frunzele, tulpina firava și ghemul pufos și galben: sufletul ei. El o privea din înaltul cerului său, iar ea dansa fericită la fiecare adiere luminoasă. Cu timpul și-a recapatat puterea, a reînvățat să cânte, să zâmbească. Soarele-i zâmbea și el în fiecare zi, din zori până la apus, iar Păpădie îi simțea căldura până în adâncul ființei sale.




Într-o dimineață, abia trezită și încă somnoroasă, Păpădie nu-l mai zări pe soare. Nori negri acopereau tot cerul. Păpădie îl strigă cu toate puterile, dar el nu se arată. Nu înțelegea cum de el, atât de puternic, nu putea învinge acei nori, nu putea trece dincolo de ei ca să-i evapore lacrimile.
Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat. Rochița cea s-a galbenă s-a transformat în fire transparente de mătase, ca un glob de sticlă. La fiecare mișcare, oricât de mică, din ea se desprindeau ca niște raze, sentimentele ei, lasând o rană adâncă în trupul ei. Privea înlăcrimată cum  pufușorul ei a prins aripi și zboară fir cu fir către cer, spre soarele ascuns. Suflețelul ei din mii de fire s-a împrăștiat în infinitul cerului, iar la soare nu a ajuns o fărâmă măcar. Era prea departe...



Sleită de puteri, fără bulgarele ei transparent, Păpădie a îngenuncheat, și-a lipit fruntea de pământ și l-a implorat pe soare să nu o părăsească. Dar soarele plecase deja pe-un alt cer, fără nori,  acolo unde ea nu-l mai putea vedea.

Păpădie nu a înțeles ca la măreția unui soare nu poate cuteza oricine, că locul ei este printre frunze uscate, pe pământ. Visând că-n primavara următoare soarele se va reîntoarce, Păpădie adormi, rugându-se ca măcar în vis să simtă pe ea razele calde ale soarelui pierdut.

The end: Se spune că de atunci, în fiecare toamnă toate păpădiile își preschimbă rochițele galbene în raze transparente de puf și, la orice adiere de vânt le împraștie către cer, către Soare, în speranța ca-l vor îndupleca să-și coboare privirea către Păpădie.


marți, 7 august 2012

Vampirul iubirii tale


Pervers așteptă o clipă doar de slăbiciune
ca să te atace, să se-nfrupte din tine
pozează cu tristețe într-un suflet rănit
dar ține-un ochi deschis, o victimă-a ochit

mințită, înșelată și apoi părăsită
devii în ochii lui o victima perfectă
cu cât mai slabă ești și-n el încrezătoare
pielea ta îi apare mai ademenitoare

devino-i sclavă, supusă, iubitoare
și vei primi dovada zdrobitoare
că sufletu-i din tine se hrănește
și ce-ai mai sfânt să-i dai te-ademenește

Iți suge seva toată și-apoi satisfăcut
admiră cu mândrie ceea ce ți-a făcut
și vanitatea lui din sângele tău crește
pe măsură ce sufletu-ți tandrețea îi cerșește

iar când epuizată, astepți iubirea-i pură
vampirul tău se-ascunde, răsare-o nouă lună
caci nu e sănătos, te roagă să îl uiți
chiar dacă ai crezut că sunteți fericiți

duminică, 5 august 2012

Inginerul Gicu


Inginerul Gicu este priceput
Dis de dimineaţă el a început
Cifre şi formule să le meşterească
Cu-n pix pe-o hârtie să le zugrăvească

Zice ca triunghiul, chiar şi isoscel
Are laturi fixe, două fix la fel
şi că-ntr-o-ncăpere cu pereţii drepţi
iarna doar în colţuri stau cei întelepţi

Pitagora, Thales, chiar şi Euclid
De scufunzi în apă un volum solid
Ar păli să ştie c-ale sale laturi
Nu sunt paralele, ci sunt puse-n straturi

Ca să demonstreze Gicu stă p-un mal
Cu o caramidă generând un val
Orişicâte unghiuri drepte-aceasta are
Cercurile-n apă toate sunt ovale

Prin simple formule, Gicu inginerul
A pus pe hârtie calculul „glomerul”
Arătând prin cifre c-o curbată-absidă
Genial-i zidită din dreapta caramidă

sâmbătă, 4 august 2012

Într-o zi

Într-o zi mă vei ruga
Să te reîntregesc
Aşa cum o făceam când te iubeam
Să-mi spintec pieptul
şi să-mi las sentimentele să zboare,
Iar tu să le pui în sufletul dezgolit
Ca să ți-l umple

Într-o zi mă vei ruga să-ți cuprind mintea
Să-mi sfârtec visele şi din ele
Să-ţi trimit imaginile mele
în creierul tău
Pentru a-i reda amintirile
Lungilor îmbraţisări virtuale


Într-o zi mă vei ruga să te cuprind
Tu gol, eu fierbinte şi doar a ta
Cu braţele, cu privirea şi cu pielea
Să-mi abandonez atingerile
Ca să-ți deseneze trupul
Redându-i puterea şi vigoarea


Într-o zi mă vei implora să te iubesc
Aşa cum o făceam până deunăzi
Să-mi arunc regretele departe
Să-mi uit tristeţile
Ca să te readuc la simţirile încă netrecute

În acea zi
voi vrea să fiu lângă tine
deşi nu stiu unde voi fi atunci...

joi, 2 august 2012

Respir


Respir
respir din umbra pașilor tăi
și din lumina privirilor tale
din suflul puterilor nevăzute
cu care te înalți către alte ceruri
decât cele la care eu visez

dar respir
respir din căldura palmelor tale
și degetelor cu care-ți scrii zilele
și din răcoarea serilor
în care îți povestești întâmplările
unei alte ființe mai dragi
decat mine

și respir
respir toate secundele
care-ți ramân aruncate pentru mine
din tot timpu-ți prețios
ce nu-mi aparține
mă agăț de ele ca de un tub cu oxigen
doar ca să supraviețuiesc

miercuri, 1 august 2012

Un tren


Un tren a trecut printr-o haltă pustie
În mare viteză trăgând făr'să știe
Emoții și lacrimi de trist călător
Călcând fără milă și nepăsător

Și bietele-i roți mascate-n rugină
Cu greu s-au opus opririi dorite
Crezând că o beznă înșiră lumină
O crimă perfectă în suflet comite

Treci trenule, treci, cu reci urlete
O haltă pustie-i născută-n pustiu
Din mersul pe șinele-ți drepte, perfecte
De ce te-ai opri să schimbi un destin?

luni, 30 iulie 2012

Când...


Când tălpile îmi calcă pe petale de flori, născând de sub ele fluturi şi fiori, sufletul meu este ca adierea plăpândă şi răcororasă a unei brize...de fiecare dată când talpile tale ating nisipul, când pielea ta atinge apa sărată, când ochii tăi privesc cerul senin...

Când tălpile mele ating covoare de frunze moarte, reci şi putrezite şi de sub ele ies omide cu picioare multe, nesătule, trezind durere, sufletul îmi este precum o furtună nemiloasă, ce-şi spulberă copacii şi-şi macină florile în calea ei ... de fiecare data când ochii tai îți cad obosiţi fără a mai vrea vise, când mintea ta își geme durerea şi sufletul își împrăştie tristeţea într-un rictus...

Dar când tălpile îmi calcă din nou pe nisip fin, năpădind împrejurul lor chicote vesele de joacă şi dans, trezind în natură poftă de viață şi lumină colorată, sufletul meu este ca un copil ce-şi înalţă fericit zmeul în zare... de fiecare dată când tu, singur fiind în lumea basmului, zâmbeşti cu inima, dansezi cu sufletul dansul înălţător al iubirii...

Aşa vreau să-ți privesc strălucirea şi aşa vreau să-ți urmez paşii...

duminică, 29 iulie 2012

O problemă

Cine mă învaţă şi pe mine cum să fac să-mi apară imaginea cu un videoclip de pe youtube şi nu doar linkul?


upgrade: am descoperit secretul :)

Rugă durerii




durere ireală
cazută din visare
de ce îţi faci plimbarea
pe ploape lungi strivite
sub oboseala care
trecând dintr-o strigare
în soape răstignite
se-mpleticesc confuze
şi vor s-alunge visul?

de ce de un lung tremur
te-agăţi ca de-o speranţă
şi pui pe năzuinţe
şi pe fierbinţi dorinţe
pumnalul tău feroce
şi ca un  fulger rece ,
dar nemilos ce-n sânge
străfulger îmi înfige ?

te rog din neputinţă
cu lacrimi îngropate
în lungi speranţe şterse
şi-n nopţi nealinate
să pleci din vise-n care
în loc s-asişti nebună
la decăderi prelungi
să le transformi în şoapte
ce-ajung la suflet dulci

te rog, durere,
pleacă
şi lasă-mă să dorm!