Floare de lotus

floare de lotus în baltă răsare
fără speranţă, fără pic de soare
creşte semeaţă ca o statuie
floare de lotus, profundă şi vie

zeul în care tu naşti năzuinţă
îşi face templu întru credinţă
paşeşte sobru  în mlaştini în care
orice durere geme şi moare

floare de lotus, plăpândă scânteie
icoana renaşterii mele...

Greutate

Am umerii grei
Mi-au crescut munți pe ei
Sunt lăsați, mititei și prea moi
Universul întreg plânge
Pe umerii mei goi

Am tălpile crăpate
Deșerturi întregi le-au carat în spate
Sângerează adesea, stau, aleargă, cântă
Cu marea nesecată
S-au luat ele la trântă

Am ochii obosiți, deschiși, dar întristați
Alge-au crescut în ei, de plâns sunt prea uscați
Milioane de ființe marine
Trecut-au pe la ei
Imagini lacustre
Le-au brăzdat umbre fine

Am palmele brăzdate
De prea multă muncă
Degetele noduroase mă dor și se încurcă
Din încercarea lor de-a ține pana
Cu care-și scriu povestea
Reiese neputința de-a mi se-nchide rana...

Am trupul istovit
Cerul întreg peste el s-a strivit
Și umerii mi-s grei
Și ochii încețoșați
Și umerii lăsați
Și palmele murdare
Tot de iubiri fugare

Port la gât

Port la gât cuvântul tău
scrijelit într-un pandant
lustruit și ticluit
să nu zboare înspre neant...

port pe gât sărutul tău
ascuns într-o celulă de iubire
îngropat într-un por
pentru veșnicie

port în mine amintirea ta
ca pe-o bijuterie
prea scumpă pentru lumea aceasta
nedescifrată încă de muritori

port la gât cuvântul tău
atârnă invizibil de un lănțișor
nu există ființă
ce mi l-ar mai putea smulge...

ești giuvaierul meu
neprețuit

Ninge cu flori de cireş

ninge cu flori de cireș
poteca-însemnată de clipe cu tine
unduiește suav pe sub tălpile goale
mi-e cald de mi-e bine
soarele de primăvara
cu drag mi-amintește
de tine cel tânăr și chipeș

ninge-n oraș cu flori de cireș
ninge în mine cu amintiri
ninge, ori plouă, ori nici nu mai știu
visez la lumini sclipitoare
când dansam amândoi

ninge acum și ninge de-a pururi
îngeri îți cântă muțește în ceruri
ninge cu flori
ninge cu păsări în stoluri
ninge în mine, din seară în zori
ninge, iubite, atât de frumos
cu flori!

Cât doare

Când ai plecat
nu m-ai lăsat uitând de tine
m-ai lăsat îndrăgostită
iubindu-te intens
cu visul nostru împreună
ce-a fost atât de dens
de amintiri...
m-ai lăsat scursă
secătuită lângă sicriul lucios
mângâind
tânguind
suspinând
peste florile cu care mi-ai presărat cărarile

timpul se scurge
nu în uitare
ci în evaporări repetitive
de amintiri comune

și azi e soare
zâmbesc zâmbetului tău
din poza mortuară
e cald, miroase bine
și e soare
și tot ce-a fost al tău
mă-nțeapă
și mă doare

și cât de tare doare!

De Dragobete

 

De Dragobete îmi șopteai iubirea

Părând uimit de frumusețea mea

Îmi sărutai trupul

Până la vârful degetelor de la picioare

Până în căușul palmelor

Și până departe, în spatele lobului urechii

De Dragobete păreai atât de îndrăgostit

Precum ghioceii de soare

Sorbeai vorbele mele

Cu zâmbetul larg le sorbeai

Și cu ochii le savurai

Îmbătându-te

Iar eu îți scriam

Îți mărturiseam surprinderea

De-a mă iubi aşa

Îți recunoșteam devotamentul meu

Îți preziceam infinitatea

Ce se va fi interpus între noi

De Dragobete am simțit

Prima premoniție a morții tale

Lăsând iubirea noastră

Sa trăinuiască

Mai departe de limita acestei lumi

Cu mine să nu-ți fie teamă

Cu mine să nu-ți fie teamă 
De monștri, fantome sau de inorogi 
Ia-mă de mâna și ia bine seamă 
Pe urmele mele-n nisip să pășești 
Mergi liniștit, taci și ascultă 
Îndemnul meu muză să-ți fie 
Cerul îți cântă povestea mea mută 
Și-ți dă când ți-e sete să bei apă vie 
Poți să și zbori, de-mi prinzi mișcarea 
Poți să asculți simfonii mii 
Poți să brăzdezi într-o clipă zarea 
De-alegi să alergi cu pașii mei vii 

Nu-ți fie teamă, te însoțesc 
Oriunde decizi să te-drepți și să faci 
Dacă mai cazi, te ridic și te-ndrept 
Te susțin permanent să răzbați 
Ia ochii meu de vrei să mai plângi 
Și inima mea de vrei să iubești 
Și sânul să-l iei de vrei să mai sugi 
Și sufletul meu, când mai greșești 
Din viețile mele trecute să-nveți 
Căci ele cu rost s-au consumat toate 
Când ești însetat de pilde, poveți 
Citește din mine ca dintr-o carte 

Mercantil

Sufletul meu nu este de vânzare

Și chiar de-ar fi, nu l-ai putea avea

Pentru că tu NU

Te poți îndrăgosti la prima vedere

Și nu poți plânge

La ultima întrevedere

Nu poți iubi, ca mine, ce alții doar urăsc

Și chiar nu poți ascunde

Că ceea ce faci zilnic nu are niciun rost

Nu știi ca întreg universul

Este un organism

Al cărui unic suflet

În pieptul meu vibrează

Și ca nemărginitul cât este de întins

Îl poți sintetiza

Doar în privirea mea

Tu știi un singur lucru:

Cu banii ce-i deții

Poți plăti toată lumea

Dar sufletul meu, nu,

Nu-l poți tu cumpăra!

Magia timpului nedefinit

Eu nu-mi trăiesc anii numărând secunde 

Și nici veșnicia pierzând amintiri 

Privesc încântată spre zări însetate 

De iubiri tremurânde și profunde trăiri 

Păstrez amintiri infinite de vieți irosite 

De drumuri scurtate și de clipe pierdute 

De povesti nesfârșite cu vise împietrite 

De-aceea nu-mi număr secunde ce triste, 

Măsoară acel timp ce este uitat 

Eu îmi trăiesc timpul acela 

Ce tu nu-l poți număra cu secunda

Acela ce ție nu-ți ajunge nicicând 

Timpul ce-l pui să ți-l sune ceasul 

Ca tu să te trezești iar și iar 

Plângând și-alergând 

Oprește-te! Timpul este interminabil

De-i schimbi unitatea cu care-l măsori 

Trăiește din plin, incomensurabil 

Vei sti de atunci ce-înseamnă s-ai timp! 

Prolog

1920, Bucuresti

M-am născut în 1905, vara, când era arşita mai mare peste Bucureşti, într-o familie de țuicari. Locuiam într-o căsuță cu două camere, un parter cochet, care se prelungea pana în stradă cu o cămăruță cu vitrină, cu intrare direct din trotuar, în care se opreau bogătașii să cumpere răchiu primenit. Sora mea Violeta era răsfățata familiei, pentru că era frumoasă și le zâmbea șăgalnic tuturor boierilor. Eu eram permanent bosumflată, cu cozile blond grizonat împletite strâns și vârful capului acoperit mereu cu o broboadă negricioasa. “Sa scap odată de tine, muto!”, îl auzeam deseori bombănind dintre sticlele de țuica pe tata. De aceea, când un afacerist ovrei a intrat în magazinul alor mei, el s-a grăbit sa mă descrie, sperând ca va scapa de mine:
- E cuminte, fată mare, face mămăliga bună și dă cu mătura în fiecare zi. Mânuiește cu măiestrie pianul și toarnă cu precizie de farmacist țuica în țoi.
Și el m-a luat. Ca pe un copil m-a luat. M-a apucat delicat de mână, m-a sărutat pe frunte si mi-a zâmbit, dezvelindu-și dinții perfect albi. Aveam doar 15 ani. Am plecat de acasă jelind, cu 2 rochițe, o pereche de pantofi și câteva cărți.
M-a dus în palatul lui, o casă cu două etaje și cu lift cu scripeți, cu majordon la intrare si femeie de serviciu in casa, o țigancă blondă, mai mare cu 5 ani decat mine si mai inalta cu cel putin un cap. 

Asa a început noua mea viață, copleșitor de frumoasă și fascinanta prin încercările pe care mi le-a pregătit...