La multi ani!

Iubire

 

iubire:
ca un iz de albăstrea
ca o unduire a unui braț
pe spatele clepsidric

iubire:
ca o noapte însângerată de stele
ca un vânt mistuitor
ca o zbatere

iubire:
ca un strigat înnăbușit
ca o nebunie adolescentină
ca o dezmierdare

iubire:
ca o poveste de iarna tăcută

Alergand dupa Mosu'

Ştiţi bine că toate mi se întâmplă numai mie. Mama mea mă alinta "toanta mamii" când eram mică . Acum îmi spune "toanta mea". Tot aia, nu?

I-am cumparat mamei un smartphone. E la modă, deh şi în plus are şi cont de FB. Avea un telefon vechi de când istoria cu butoane. De câteva zile umblam cu telefonul ei vechi în geantă ca să-i tai sim-ul pentru noul smartphone.

Ieri, tocmai ieri cand am avut îngrozitor de multă treaba m-am decis să găsesc un magazin de telefoane în care să-i dai sim-ul mamei mele. De ce nu mi-a spus şi mie cineva că s-a trecut la ora de iarnă? La 7.30 când m-am decis eu să bat magazinele, nu mai era niciun service de mobile deschis. Am găsit la mansarda unei căsuţe din Sălăjan un service care părea să fie încă deschis. Da, da, mă iubeşte cineva acolo sus, mi-am spus şi am tras de uşa de termopan fără scucces. Când să plec, văd scris pe ea: "Împingeţi mai tare, uşa se deschide mai greu!". Mă înfig cât pot de tare în ea fără succes până ce ochii îmi fug pe program: 9-18.30.

Renunţ neputincioasă. Măcar am încercat. Plec bosumflata la birou, unde stau pana la ora 21.30. La ora 9.30 imi strafulgeră prin minte o idee: Cora. Întreb un prieten - "crezi ca e deschis?". Primesc raspuns afirmativ şi zbor în Cora la Vodafone. Intru în viteză la 21.35 în magazinul Vodafone, intreb plina de speranţă "tăiaţi cartele?", mi se raspunde categoric "NU". E clar, e ziua mea ghinionista, imi spun in gand, bolborosesc ceva in barbia si ies furioasa. Am timp totusi sa-l aud pe vanzator: la Phone-Up langa Kenvelo. "Gândeşte, gândeşte, gândeşte!"....vorba unui personaj din desenele animate (unii parinţi stiu). Hmmmm, nu există Kenvelo în Cora. Fug la Orange, fug la RDS, la Cosmote sau ceva de genul...nicaieri nu se taie cartele. Cu picioarele umflate, cu buza de jos căzută până sub bărbie mă aşez pe o băncuţă. E 10 fără 20, Cora se va inchide în curand şi eu nu voi putea să-i dau mamei noul telefon. Dar....minune! Ridic ochii si vad scris mare: KENVELO. Urrrraaaaaa! Dar...unde este "phone-up"? Îngeraşul meu, cel care ai grija de mine mereu, îţi multumesc că mi-ai îndreptat privirea către acest magazin făcător de minuni. Fug aproape târâş către el dar....surpriză, este închis. Firesc, este 21.40, programul este pana la 22.00, cat de prost sa fie vanzatorul ca sa mai fie la ora aceea la program? Totusi, D-zeu exista! Pe geam un biletel scris la calculator: "revin in 10 min. pentru urgente sunati la nr. 07.. .... ....". Ma intreb grav: "este o urgenta?" Raspunsul vine ca un fulger: "Este!" . Si-l sun. Sun o data, sun de 2 ori, de 3 ori... Nu raspunde. Trimit mesaj: "aveti o urgenta la magazin". Si vine baiatul, saracu'. Scot telefonul, de fapt scot totul din geanta ca sa gasesc telefonul... In fine, gasesc telefon, il rog pe baiat sa mi-l desfaca el ca sa nu-mi rup unghiile, el foarte dragut mi-l desface, scoate si sim-ul. Ăăăăăăă, se bâlbâie puţin (cred ca era nervos ca l-am chemat degeaba): "d-ra, nu pot s-o tai. E prea veche". Prea veche???????? Cum vine asta? Are termen de expirare? Intamplator, o alta d-ra voia acelasi ca si mine, să-şi taie venele, pardon, sim-ul. Era chiar de la Vodafone. Draguta de ea cu dragutul de el ma trimit la Vodafone sa-mi iau de acolo microsim nou, locul din care tocmai venisem. Fug repede inapoi la Vodafone. Era deja 21.50. Printr-o alta minune inca mai gasesc oameni acolo. Doar nu sunt in jungla, nu? D-le, zic, de la phone-up m-au trimis inapoi la dvs. Va rooggggg, ajutati-ma. E urgent. Am nevoie de microsim. Sim-ul meu este prea vechi. Si i-l arat. Mda, zice d-l, este prea vechi. Aveti abonament? Daaaa, am! Dar este pe firma. Dar eu sunt administratorul (Nu mai sunt eu, dar ei nu au de unde sa stie, gandesc). CUI-ul, va rog! Si buletinul. Buletinul? Ăăăăăăă...Da, buletinul. Imediat! Caut buletinul. Nu-l am! Permisul nu merge? Raspuns prompt: "NU! Numai buletinul". Scot din nou totul din geanta. Găsesc buletinul. I-l dau fericită. Mă caută în sistem. "Cine e Pirlea Andrei?". Soţul! (logic, nu?). Trebuie sa vina sotul. Ah, nu, nu se poate. Nu are cum sa vina el. Eu sunt administratorul. "Da, dar el este persoana de contact trecuta in sistem. Trebuie sa sune el". Il sun acum sa vorbiti cu el. Nu se poate? "Nu!". Probabil i s-a facut mila de mine... va dau sim-ul, v-am trecut la persoana împuternicită. Slavă Domnului. Stiam eu ca am noroc azi. Imi da microsimul. Intru repede in Cora, cumpar niste cadouri si plec fericita acasa. La 22.40 sunt acasa cu noul microsim in dinti. Il bag in noul telefon, care deja avea bateria terminata de cat l-am tinut in geanta neincarcat. Il pun la incarcat...

Ziua s-a terminat plina de succes. Cineva acolo sus chiar mă iubeşte.

La multi ani de Sf. Nicolae!
 

Când iubești

când totul se sfărâmă ca un nisip uscat
când tot ce a fost vesel, constați că ai uitat
când pașii tăi refuză să mai înainteze
și pe-aripile tale un fulger stă la pândă ca să le reteze

când sângele îngheață în venele fierbinți
și visele-n coșmaruri parcă te scot din minți
când nu mai ai puterea încă să mai zâmbești
e clar ca bună-ziua: ai uitat să iubești!
..............................................................

dar când în juru-ți lumea vrea să te-mbrățișeze
când simpla ta prezență o face să vibreze
când mersul tău greoi s-a transformat în zbor
iar rănile-s trecute și-aproape nu mai dor

când chiar de-i frig afară, tu poți dansa în ploaie
și-ușoară ți se pare calea cea mai greoaie
alergi, muncești, te zbați, fără să obosești
viața e iar frumoasă pentru că iar iubești.





 

Cum de te iubesc tocmai pe tine?

Cum de te iubesc tocmai pe tine?
După câte lacrimi am vărsat,
după cât te-am blestemat,
după ce în versuri te-am cântat,
și prin nisipuri fine cu sânge te-am pictat?
Parcă ar fi o pură nebunie
cum te iubesc tocmai pe tine!

și cum după atâtea nopți pierdute
când eu te căutam în mângâieri tăcute
crezând că pașii tăi aleargă după stele
să mi le-aduci în dar să-mi fac șirag din ele
când gândurile tale ce le credeam la mine
umblau din floare-n floare, ca harnicele-albine
cum după toate-acestea mintea în ea te ține
și cum de te iubesc tocmai pe tine?

sufletul meu încă îți aparține
l-aș vrea-napoi, dar nu mai dau de tine
te caut ca nebuna, alerg după-o himeră
iubirea mea nu este ca alta, efemeră
nimic din partea ta eu nu mai pot obține
și-atunci mă-ntreb retoric:
cum am ajuns să te iubesc tocmai pe tine?

 

Rochia de catifea

Era a cincea oara cand mergeam la un spectacol in care canta si Ana. Ca de obicei mama rezervase locurile din primul rand, pe centru. In stanga statea mama, tata in dreapta. Eu eram intre ei, dar deja nu-i mai simteam langa mine. Eram acolo pentru Ana, si o asteptam mai emotionata ca oricand. Azi canta in Traviata lui Verdi.

Cand s-au deschis draperiile verzi si grele, mi-am oprit respiratia. Am cautat-o cu privirea. Am gasit-o din nou in primul rand, in aceeasi rochie neagra, lunga si cambrata. Cat era de frumoasa. Si glasul ei... puteam sa-l disting dintre cele 20 de voci diferite, sincronizate  perfect. Privea fara emotie in sala, la public, de parca-l sfida. O clipa nu m-a privit, desi stia ca sunt acolo pentru ea.

La sfarsitul spectacolului aplauzele mele mi s-au parut neputincioase si insuficiente pentru a-i multumi pentru performantele ei vocale, alaturi de minunatul cor din care facea parte. Tata i-a aruncat florile pe scena. O aprecia la fel demult ca si mine si ca si mama. Si aprecia si mai mult prietenia noastra.

In drum spre casa mi-a venit o idee.

-          Mama, poti sa-mi imprumuti niste bani?

-          Pentru ce?

-          Vreau sa-i fac o rochie Anei.

-          Tu? Nu vrei s-o dam la cineva s-o faca?

-          Nu, i-o voi face eu, dar am nevoie de bani sa cumpar materialul.

Nu mi-a dat. Mereu m-a lasat sa-mi satisfac mofturile singura, cu munca si sacrificiu.

A doua am fugit la posta si mi-am scos toata alocatia neridicata de cateva luni. O tineam pentru tabara din vara, in care urma sa plec imediat dupa terminarea scolii.

Am ales o catifea neagra, cu broderii discrete argintii. Imi terminasem toti banii, dar mi se parea oricum prea putin pentru cat merita ea.

Seara, dupa scoala si dupa orele de balet am gasit in camera mea pe birou doua reviste de moda, care aveau la sfarsit modele de tipare pentru cateva rochii de seara. Cat o iubeam pe mama, intotdeauna mi-a intuit neputinetele.

Am ales un model simplu: o rochie lunga, din clini drepti,verticali, care sigur i-ar fi pus in evidenta silueta adolescentina. Era un model elegant si conservator, potrivit pentru stralucirea ei aparte si pentru sobrietatea ei.

Printr-o coincindenta imbucuratoare aveam cam aceleasi dimensiuni ale corpului. Doar ca ea era mai inalta. Din cauza asta cand mergeam impreuna privirile necunoscutilor se opreau intotdeauna asupra ei. Eu paream inca un copil, ea era o domnisoara de o frumusete covarsitoare. Pesemne ca nu eram singura care o vedeam asa.

La ora 4 am terminat de cusut rochia. Nu m-am chinuit prea mult, la croit mi-a fost destul de usor, avand indicatiile din revista. Imi cususem de nenumarate ori propriile rochite, beteliile de la balerini, de cateva ori cususem si niste fete de masa pentru bunica. Stiam sa cos, nu era problema, dar la rochia Anei imi tremurau degetele pe acul subtire. Dupa ce am terminat-o, n-am indraznit s-o imbrac. Am impachetat-o cu grija intr-o hartie albastra de cadouri. M-am culcat fericita de realizarea mea.

Cand am deschis ochii, mama era langa mine cu un ceai aburind in mana.

-          Intarzii la ore!

Am sarit imediat. Pleoapele le simteam grele si mi-era greu sa ma dau jos din pat.

-          Ai terminat? Stia ca terminasem, pentru ca nu se culcase decat dupa ce stinsesem eu lumina. Nu adormea niciodata inaintea mea, oricat de obosita ar fi fost.

-          Da, mama, am terminat. Sper sa-i placa.

Mi-a zimbit, m-a sarutat pe frunte si mi-a intins ceaiul.

-          Bea asta. O sa te trezeasca. Si imbraca-te repejor.

In cateva minute eram gata. Am luat pachetul albastru, ghiozdanul si am fugit spre usa.

-          Nu uita poantele, azi ai repetitii, am auzit-o pe mama.

-          Stiu, mama, sunt mare, am strigat si am sarit sprintena pe scarile blocului.

N-as fi putut lipsi de la repetitii, pentru ca erau in aceeasi cladire a teatrului in care canta si Ana. Cu atat mai mult azi, cand ii pregatisem o asa surpriza.

Cand am ajuns la teatru am gasit-o pe Ana cantand la pian Concertul nr. 21 al lui Mozart.

-          Ai intarziat la repetitii, mi-a spus sever fara sa se opreasca din cantat

-          Ah, mereu punctuala...Am trecut sa-ti aduc ceva. Si plec imediat.

S-a oprit si s-a intors catre mine. Avea parul prins in coada si parea trista. Am scos pachetul din ghiozdan si i l-am intins nerabdatoare. L-a asezat pe genunchi si l-a desfacut cu mare grija, incercand sa desfaca scochiul fara sa rupa hartia. Cand a vazut rochia a ramas muta. A mangaiat-o cu delicatete.

- Imbrac-o!

Si-a scos imediat bluza, si-a tras pantalonii in jos si a imbracat-o. Eram foarte mandra. Ii venea perfect. S-a admirat in oglinda pentru o clipa si s-a dezbracat.

-          Iti place? Iti vine perfect! Eu am cusut-o.

Asteptam de la ea o multumire, ma pregatisem deja sa ma imbratiseze. Dar ea s-a incruntat si mi-a inapoiat-o.

-          Sofia, nu pot s-o primesc. Ti-am spus sa nu-mi mai faci cadouri, m-a certat.

-          Te rog, este cea mai mare placere a mea. M-as bucura nespus s-o porti la concertele tale. Te-am vazut de cinci ori cu aceeasi rochie.

-          Incearca sa-ti satisfaci placerile samaritene cu altcineva. Eu n-am nevoie, multumesc.

Am simtit cuvintele ei ca o durere groaznica in piept. Am luat rochia si am iesit din incapere. Cand am intrat in sala de dans, fetele incepusera deja incalzirea la bara. M-am aliniat si mi-am ridicat piciorul, pe care-l simteam greu si rigid.

-          Sofia, te rog sa nu mai intarzii, m-a mustrat delicat profesoara.

-          Da, doamna, am raspuns incet.

 

i 1 stai, tombé, nu trebuie să mai pui piciorul jos, ai făcut attitude, 2 tombé, i plié, mai sus piciorul, attitude, poză! Stai! Staţie braţ la coloană, ţine! I1 şi mergi, împinge-te! Trebuia să avem mai mult vârful plié, şi acum echilibru! Battement, i 2, piruetă, piruetă, développéz, i 2, à la seconde...

 

Abia intelegeam indicatiile profesoarei, de parca erau spuse intr-o limba necunoscuta. Sunetele pianului intrau in mine ca niste ace. Nimic nu-mi iesea.

Doamna a venit langa mine si mi-a pus mana pe umar.

-          Du-te acasa, te rog.

M-am schimbat plangand. Cand mi-am bagat poantele in ghiozdan, am vrut sa scot rochia Anei s-o arunc in cos. M-am razgandit si am indesat-o mai bine. Am acoperit-o cu prosopul si am inchis fermoarul. Am plecat spre casa.

 

Nu stiu cum am ajuns. Mama m-a gasit plangand in patul meu, cu muzica data la maximum.

Mi-a oprit casetofonul. Si-a indreptat privirea spre rochia Anei aruncata langa pat. A ridicat-o si s-a asezat langa mine.

-          N-a vrut s-o primeasca, am spus printre sughituri.

Mama a zambit intelegator.

-          Cum poti sa zambesti? M-a distrus!

-          Sofia, nu intotdeauna eforturile ne sunt rasplatite pe masura asteptarilor. Lasa timpul sa treaca, si-ti va trece si tie furia.

-          O urasc, am strigat. Am fugit si am luat prima foarfeca pe care am gasit-o.

-          Mai bine incearca sa afli adevaratul motiv pentru care n-a putut s-o primeasca…

M-am intors cu foarfeca, plina de furie. Mama statea inca pe patul meu cu rochia in mana, admirand frumusetea catifelei. I-am smuls-o din mana si am vrut sa bag foarfeca in ea. Mama m-a oprit. Nu mai zambea, dar privirea ei nu exprima deloc ingrijorare.

-          N-a vrut s-o primeasca pentru ca nu acceptat niciodata nimic de la mine, i-am spus cu rautate mamei imediat ce m-am vazut cu rochia in mana, cautand un motiv suficient de bun pentru a o distruge.

-          Asta ar trebui sa-ti dea de gandit. Sofia, n-o strica! O sa ti-o scurtez si o vei purta tu.

-          Nu vreaauuu, am strigat. Nu e rochia mea.

A scos un umeras gol din sifonier si a aranjat-o cu grija pe el. Apoi a pus-o langa rochiile mele din tul. A iesit din camera privindu-ma intens, de parca mi-ar fi spus: sa nu indraznesti s-o strici!

M-a lasat furioasa, inca plangand.

Am adormit chinuit. M-am trezit pe la 2 noaptea, dupa un vis in care eu cantam la pian, imbracata in rochia neagra cu insertii argintii. Am gasit rochia in dulap, regina neagra a rochitelor printre toate tinutele mele de balerina roze si albe. Am imbracat-o. Mirosul Anei inca persista in catifeaua moale.

In zori mama m-a trezit zambitoare si stralucitoare, ca in fiecare dimineata. M-a pus sa ma ridic. Adormisem imbracata.

-          Iti sta minunat. Esti cea mai frumoasa balerina! Azi o s-o dau la scurtat.

-          Nu, mama, te rog, las-o asa. Poate intr-o zi o va primi.

Am zambit fericita. Supararea imi trecuse ca prin farmec si mi-era un dor nebun de Ana.

Ne cad frunzele

 

ne cad frunzele
ca lacrimile ne cad
galbene, cărămizii sau pe alocuri verzi
ne cad
ca lacrimile

ne zboară vântul
ca pe frunzele uscate
ne usucă, ne răsuceşte, ne zboară
ne zboară
ca pe nişte frunze uscate

ne usucă gerul
ca pe crengile rămase fără frunze
sleindu-ne de căldură
ne usucă iarnă
ca pe frunzele uscate
căzute din cer

ne cad frunzele
ca lacrimile ne cad

Azi noi suntem părinți

copiii noștri, sufletele noastre
lăsați-ne pe frunte să vă sărutăm
noi suntem slugi sub trupurile voastre
de-acum până spre ceruri să plecăm

c-atunci când voi lipsiți și-ntârziați
începem să ne îngrijorăm
poate ca suntem noi exagerați
și sigur vă și enervăm

dar dacă-odată vă îmbolnaviți
tot cerul năpustește peste noi
viața ne-o dăm să fiți mereu feriți
de griji, de boală, de nevoi

nu vrem decât să creșteți mari
de nimic să nu fiți lipsiți
luați aminte, că-ntr-o bună zi
veți fi și voi ca noi, părinți

 

Amor

prin vârful degetelor îţi picură dorinţa
fierbinte, ca ceara topită
se-aşterne alunecoasă pe pielea aburindă
vârful degetelor tale
înmărmurite pe sânii mei

prin colţul ochilor îţi picură pasiunea
limpede, ca lacrima unui sfânt
se prelinge languroasă pe obrajii îmbujoraţi
lacrimile tale
alunecânde spre colţul buzelor mele

prin marginea inimii tale zvâcneşte iubirea
diafană, ca un curcubeu strălucitor după ploaie
se depune ca un omăt mătasos în sufletul meu
dragostea ta
picură în mine până la umplere...
 

Sfârşitul lumii

o stranie tăcere zace în ceruri stinse
şi parcă prevesteşte un sfârşit de lume
fulgere nevăzute se-ntind zvâcnind aprinse
să dea foc ierbii dese parcă stau anume

dar ochii mei vibrează din lacrimile roşii
şi palmele-mi frământă durerea-nţepătoare
m-am săturat de gesturi primite de la laşii
ce fug precum gândacii când dau de puţin soare

e chiar sfârşitul lumii şi nu vreau să m-ajuţi
e lumea mea distrusă de plecarea ta
mai bine stai deoparte, încearcă să mă uiţi
căci teama ta înseamnă apocalipsa mea




 

Nu-mi lãsa fluturii

 

nu-mi lãsa fluturii sã moarã
sau vraja unei mângâieri,
de-a lungul mâinii mele drepte
sã se topeascã, sã disparã

nu-mi lãsa dulcea amintire
sã se evapore încet
să-mi sape-n suflet urme mici
ca niște cicatrici

nu-mi lăsa gesturile tale
ce le-am primit cândva
să mă rănească și să doară

te rog plângând:
nu-mi lăsa fluturii să moara!

Linişte

o linişte caldă se-aşterne pe gene
inspiră visare şi lungi mângâieri
se scurge prin norii de ceaţă alene
un soare plapând, radiind adieri

din marea albastră ne-nvolburată
doar liniştea pietrei se mai aude
o perlă se naşte din scoica furată
de valul tăcut şi sub şoapte s-ascunde

lumini tresărind din timidul crepuscul
se joacă feeric prin fine nisipuri
ramân căpătâi la întâiul opuscul
al amintirilor pierdute-n răstimpuri




 

În tine

sunt încă în urma ta
umbra ta se contopește cu a mea
și pașii mei se adâncesc în urmele tale
mă vezi?

sunt încă în gustul tău
tot ce mănânci, miroase a mine,
iar căpșunile au gustul sărutului meu
mă simți?

sunt încă în mintea ta
gândurile tale parcă ți le-aș șopti eu
iar în toate gesturile îți apare himera mea
mă auzi?

chiar acum,
chiar aici,
sunt!
sunt încă în tine
mă trăiești?

Puţin

Puţine cadouri ai primit de la mine:
o pană şi o carte, cartea vieţii mele

Puţine întâlniri ai avut cu mine:
prima oară apoi, ultima oară

Puţine cuvinte ţi-am spus:
câteva acelea care se şoptesc cu privirea

Puţine stări am trăit pentru tine:
doar pasiunea şi iubirea

Ţi-am dăruit atât de puţin,
doar atât am avut: sufletul meu!





 

Copacul

iubindu-mă cu tine, respir prin frunze cerul
și fruntea mi-e lipită chiar de-un sistem solar
trăiesc prin toți rărunchii culoarea, curcubeul
și cresc din Antarctida până-n astrul polar

iubindu-mă cu tine, din trunchi, din rădăcină
lăstari solari se-nalță spre cerul incolor
parfumuri dulci adulmec de sub a scoarței smirnă
și m-adâncesc în chipu-ți verde și multiflor

iubindu-mă cu tine, copacul milenar
asist chiar la big-bangul omenirii
ajung din euglenă trup multicelular
și bându-ți seva verde, învăț taina iubirii


Inspiratia mi-a venit de aici: http://vimeo.com/51003227?fb_action_ids=4964241263077&fb_action_types=og_vimeo%3Aupload&fb_ref=og_api&fb_source=other_multiline&action_object_map=%5B539263646090817%5D&action_type_map=%5B%22og_vimeo%3Aupload%22%5D&action_ref_map=%5B%22og_api%22%5D&fb_collection_id=10151435804318964&ref=profile

 

Curteana

pe pielea-mi bronzată îţi sprijini cuvântul
ducându-mi spre buze sărutul, alintul
îmi legeni genunchii şi-mi mângâi o geană
"genunche-mi în faţă, frumoasă curteană!"

şi perla ce-atârnă la gâtul supus
străluce rebelă în propriul apus
îmi rogi glăsuirea smerită să-ţi fie
"ramâi nestemată, copilă zglobie!"

pe piele-mi bronzată îmi scrii marturia
a celei mai dulci nebunii: adâncirea
eşti tot universul din care traiesc
"pe pielea cea arsă te-ating, te gravez, te iubesc!"







 

Prea târziu

nu-mi spune-acum c-ai vrut din stele
să-mi pui şirag la gât din ele
s-aduni în palme pulberea
să-mi stropeşti inima cu ea

nu e nevoie să mai minți
că pentru mine-ai muta munți
opreşte-te, este târziu
refuz credulă să-ți mai fiu

e prea târziu acum, iubite
nu vreau să-ți mai aduc aminte
tot ce mi-ai spus, 'n zadar a fost
 da, te-am crezut, dar ce folos?

nimic nu vreau a îmi mai spune
şi nici să mă mai strigi pe nume
nu meriţi ca numele meu
să-l pomenească glasul tau

şi nu mai căuta motive
în vorbele deja mințite
uită c-am vrut a ta să fiu
acum deja e prea târziu

Legea morţii

murim încet şi dureros
cu sângele prelins pe os
murim nedrept şi neînţeles
în colţii legii, nefiresc!

murim doar dintr-o sfâşiere
şi ciopârţiţi, plini de durere
le cerem milă şi-ndurare
aleşilor întinşi la soare

şi lacrimile ne-au secat
căci legea voastră ne-a muşcat
o muşcătură otrăvită
de legea morţii-n trup mânjită

şi Dumnezeu plânge în noi
şi vinovaţi sunteţi doar VOI!



Îngerii să-l aibă în grijă pe Ionuţ. Numai ei îi mai pot alina durerea...

Lady in red

gust amar de cireșe pe buze
stranie atingere în lungul unghiilor roșii
"întotdeauna m-au incitat unghiile tale"

fină zgârietură pe gât
și rujul roșu tresare lucios pe buza de jos
"ți-am spus vreodata că ai buze exotice?"

eșarfa roșie de mătase îmi leagă mâinile
nodul ei deși slab, nu-l vreau desfăcut
"de acum nu te mai poți mișca!"

sucul căpșunilor roșii se prelinge dulce spre coapse
ochii tăi mă îmbracă în atingeri scântâietoare
"semeni cu o lady in red"

pot râde...
"și râsul ți-e roșu..."

bitter cherry taste on your lips
strange touch along the red nails
"I always was incited by your nails"

fine scratch on your neck
and the red lipstick twitches on the bottom lip
"Have I ever told you have exotic lips?"

The red silk scarf chains my hands
Although weak, I don't want its node to be loose 
"from now you won't be able to move yourself!"

Red strawberries sweet juice trickles towards your thighs 
your eyes are dressing me in sparkling caresses
"You look like a lady in red"

i can smile
"your smile is reddish, too!"

Iubirea nu e o afacere

iubirea e-o societate mică
cu doi asociați
având capital minim și sediu închiriat
cu-n singur cont în bancă
și doar tu angajat

e-o mică intreprindere
ce merge doar pe pierdere
dar își plătește lunar
la stat datoriile
nu e datoare, nu e câștigătoare
profitul ei real
e doar o îmbrățisare
n-are popriri pe conturi
n-are dosar penal
e-o mică firmuliță
ce-și duce traiul simplu
cu-același capital

dar dacă vrei să fie
societate mare
trebuie să îți tratezi
iubirea ca atare
mărește-i capitalul, adu-i noi angajați
extinde activitatea și ia-ți și avocați
când vrei să dai, ai grjă
iubirea-i însăși viață
un preț mare ridică valoarea ta pe piață

de vrei să cumperi, oferă doar puțin
doar firma ta contează,
alte firme-o-ntrețin
cunoaște noi patroni, noi firme, noi produse
și  nu uita că cinstea profit nu îți aduce
fă-ți noi aranjamente, adună-n conturi banii
mergi pe sloganul clasic:"the time is only money"

iubirea nu-i o firmă, dragule-ndrăgostit
nu are angajați, conturi și nici profit
dacă  iubirea ta e-un simplu aranjament
eu mă declar din start în faliment

Dacă nu te-aș iubi

dacă nu te-aș iubi
m-aș preface-n nisip și m-aș împrăștia la primul vânt
m-aș măsura în fărâme reci împietrite,
dar m-aș strădui să  mă nasc din timpuri pierdute

dacă nu te-aș iubi pe tine,
m-aș rătăci nebună pe cărări incolore
căutându-mă năucita în mulțimi anonime

m-aș pierde, m-aș pierde, m-aș pierde
dacă nu te-aș iubi, dacă nu te-aș iubi pe tine

dar te iubesc pe tine, pe tine
și mă regăsesc, regăsesc și găsesc
în tine, prin tine, pentru tine
sufletul meu îndrăgostit de-al tău

dacă nu te-aș iubi pe tine,
aș muri și m-aș naște din nou
pentru a te iubi tot pe tine

Minciuna ca o declarație de dragoste

fiare negre se înfruptă din tăceri nevinovate
cu cruzime le mănâncă, mutele sunt devorate
urme triste lasă-n urmă, ca o sevă, ca un sânge
doar durerea se mai scurge, se întinde, se prelinge

ce cuvinte mincinoase, ce trăiri fals evocate
măcinau fără-ncetare sufletele răstignite
n-aveau milă sau regrete, le-ațâțau cu răutate
și le-abandonau inerte, decăzute și rânjite

rămânând abandonate, singure și întristate
caută cu-nfrigurare alte suflete-nșelate
căci durerea din minciuna spusă-n loc de "te iubesc"
e tăioasă și murdară și mai rea decât "urăsc"


..........

Lie like a love declaration

black beasts feast from innocent silence

cruelly they eat, the dumb are devoured
leaves behind traces sad, like a sap, like a blood
just  the pain drain, stretching and ooze

how false words, how false feelings,

incessantly destroying crucified souls
they had neither pity, nor regrets, they provoked them maliciously
and abandoned them - inert and grinned fallen

remaining abandoned, alone and sad

desperately looking for others deceived souls
because the pain inside the lie told instead of "I love you"
is curt, dirty and worse than "I hate you"

 

Doar o artistă

mi-e greu să trăiesc fără a iubi
şi-aproape imposibil fără a simți
mă bucur de nimicuri
şi sar precum copiii
când simt doar o sclipire
pe care o remarcă
doar nebunii

nu-mi ridica statuie şi nu-mi da mulţumiri
nu vreau recunoştinţă, lauri sau plecăciuni
nu-ți vreau aprecierea, de milă nu duc lipsă
nu sunt prea mult în viață, doar o artistă tristă

un singur lucru lasă-mi
şi doar o libertate:
aceea de a sta de tine mai departe
şi nu mă căuta, nu-ți vreau îndurerarea
de-a nu putea fără mine
să îţi tragi răsuflarea

lasă-mă-n durere şi-n lacrimi şi-n uitare
cu tine, fără tine, aceeași disperare
trăiesc şi-o simt mereu...
așa sunt toți artiştii
şi așa sunt şi eu

Foto: Edvard Munch - Madonna sau Femeie îndrăgostită (1894-1895) - Galeria Naţională, Oslo

Starea de după

starea de după
mi se prelinge pe piele
încă fierbinte, încă pulsândă
încă-nsetată de dorințe stranii

starea de după
se ascunde timidă în spatele gleznelor
și freamătă moale
ca aripile unui fluture purtat de-o adiere

starea de după
mă năucește ca o aromă zvăpăiată
din apă trandafirie
storcându-mi amintirea stării de dinainte

lasă-mă în starea de după
întinsă și împăcată
ca după o rugăciune

De dor

din dor de tine
mi s-a răsturnat cerul
ca un vapor spintecat de iceberg
pierzându-şi stelele printre valurile tulburi

din dor de tine
mi s-a prăbușit pământul
ca o crevasă tulburată de cutremur
rătăcindu-şi florile îngheţate printre ruine

din dor de tine
mi s-au înecat cuvintele
ca o carte cu poezii arsă
 înnegrindu-şi rimele în flăcările purpurii

mi s-a pierdut lumea
ca după o apocalipsă...
doar din dor de tine

Nu ştii

Nu-mi cunoşti neputinţa, nici zbuciumul, nici starea
nici zborul, nici căderea, nici cerul şi nici marea
nici zbaterea, nici chinul, căinţa sau uitarea
şi nici chiar suferinţa ce mă ucide seara

nu-mi simţi nemărginirea în care visul meu
îmi dezveleşte trupul, dansând pe trupul tău
nu îmi simţi mângâierea ce te atinge-n umbră
şi nici îmbrăţişarea ce te bântuie sumbră

nu stii că lipsa-acută a ta din nopţi şi zile
se-nfige precum colţii unor fiare agile
în sufletu-mi ce-n doruri a început să mă doară
şi trage de secunde dibaci să nu dispară

nu mi-ai aflat pe pielea ce-o simt înfrigurată
toata iubirea mea  încă încătuşată
şi n-ai stiut  că viaţa ce mi-o trag dintre ziduri
atârnă de-a ta viaţă şi de-ale tale gânduri 

Când mi-e frică

Când mi-e frică, îmi direcţionez gândurile spre tine
visez că mă strângi în braţele tale puternice
şi brusc, devin o învingătoare
Când sunt tristă, îmi imaginez că-ţi vorbesc
şi dintr-o dată încep să râd de la te miri ce
Când plâng, cred că degetele tale îmi şterg lacrimile
şi că buzele tale îmi sorb suferinţa.

Sunt multe clipe în care mi-e greu fără tine,
dar singurul lucru ce-l pot face
este să visez că fug din lumea aceasta imaginră
şi că mă refugiez în braţele tale,
iar că tu mă ţii stâns la piept,ca să mă aperi...

Când mi-e frică, mă gândesc la tine
şi brusc, devin o învingătoare!

Lăstar din tine

Îmi sprijin palmele pe genunchii tăi
precum crengile unui arbore secular
cresc în prelungirea ta, sunt lăstar din tine
îmi sprijin braţele în puterea ta

îmi lipesc obrajii de pieptul tău
precum pruncul de sânul mamei
respir răsuflarea ta, sunt viaţă din viaţa ta
imi lipesc gândurile în sufletul tău

îmi lipesc fiinţa de trupul tău
precum stau stelele lipite pe bolta nemărginită
cresc in prelungirea ta, sunt lăstar din tine
precum se desprinde şi zboară lumina din soare...



 

Opheila

 

cuvintele se sparg ca valurile surde
în pietrele născute din uitare
și visele răsar ca florile nocturne
ce se deschid când soarele dispare

e vid în jurul nostru, speranța a murit
de așteptarea lungă glasul ti-a amutit
încerci eliberarea, dar fuga ți-e oprită
de ceva prea puternic, numită simplu: frică!

te-așezi din nou pe-o parte, zâmbești așa-ntr-o doară
resemnat privești moartea ce-ntârzie s-apară
înăbuși fața-n perne, te-afunzi din nou în vis...
e singurul spectacol ce-ți mai este permis

 

 

 

foto: John Everett Millais - 'Opheila'

Întrebare

singurătatea este trecătoare,
dar indoiala e demolatoare
stau singură, privesc către apus
am spus tot ceea ce am mai avut de spus
m-am îndoit atata timp de noi
cu greu am înțeles că nu trăim în doi
singuratatea este trecătoare,
dar naște inerent acceași intrebare:
tu unde ești acum, eu în ce mă scufund?
nu vreau sa fug de tine, nu mai pot să ascund...
și-atunci mă-ntreb retoric:
oare ce-aș fi făcut
de nu te-aș fi știut?

Depărtare

ușoară ne trecea îmbrățișarea
când ne uneam o clipă în răbdare
când chipurile noastre își șopteau săruturi
și mâinile ni se contopeau în mângâiere

ușoară ne trecea secunda
când ne vorbeam la fel ca prima oară
chiar și când buzele sorbeau îndurerate
cuvintele furioase pe care nu ni le puteam sugruma

ușoare ne treceau revederile
chiar de sfârșeau prematur printre atingeri grăbite
dar grele, apăsătoare și reci ne treceau
distanțele și clipele pe care
eram neputincioși în a le măsura...

La țară

Nimic nu-mi trezeste mai multe senzatii placute decat amintirea primei si ultimei vacante petrecute la tara impreuna cu Ana. Pe bunica, cand ma gandesc la ea, mi-o amintesc ca si cum ar fi un personaj din poveste, chiar Zana Buna. Am ajuns cu trenul la tara. Era dimineata, aproape de 10 si soarele deja dogorea de parca ar fi fost miezul zilei.

Ne-a asteptat la gara bunicul, cu trasura lui impunatoare trasa de prietenii mei din copilarie, Murgu si Roibu, dupa culorile specifice rasei lor, doi cai deosebit de cuminti si de blanzi, pe care bunicul ii punea foarte rar la munca. Vazand-o pe Ana cum ii priveste cu un fel de teama, bunicul a linistit-o:

-          Nu-ti fie teama, copila, o sa deveniti prieteni in scurt timp. Si sunt de rasa, s-a mandrit el, fara sa astepte sa-l intrebe cineva.

Ana  isi rotea ochii tematori de la un cal la altul, dar isi stapanea foarte bine fericirea, incercand s-o ascunda sub falsa figura intrebatoare. Stiam ca-i fericita, nu iesise niciodata mai departe de curtea blocului in care statea.

Bunica, buna mea bunica, ne-a asteptat in poarta.

-          Dragele mele balerine, bine ati venit.

-          Ea este cantareata, buni! O cheama Ana.

-          Stiu, stiu, haideti pe sala. V-am pregatit ceva de-ale gruii.

Deja pofteam la preparetele ei. Ne pregatise un fel de omleta, din multe oua amestecate cu rosii prajite. Mamaliga a rasturnat-o in fata noastra, pe un carpator mare din lemn, crapat de vreme.

Inainte de-a o  intreba ceva, bunica rasturna laptele proaspat muls in tuciul mamaligii si-l puse pe vatra din bucataria de vara la fiert.

-          Ii place sa rada mamaliga de pe tuci, dupa ce fierbe laptele, ii spuse ea Anei razand. Sa n-o lasi sa-l termine singura, e un deliciu.

-          Las-o in pace, buni, poate nici n-o sa-i placa.

-          Mai vedem, spuse si se indrepta spre gradina.

Veni cu poala plina de capsuni si le rasturna intr-o strachina de pamant, peste care turna apa rece direct din fantana. Le spala bine, la curata de frunze si le puse pe masa rotunda din lemn, la fel de crapata ca si carpatorul. Sunt ultimele. Le-am pastrat pentru voi. Uite cum miros! Trecu strachina pe sub nasurile noastre. Ochii mari, inca stralucitori si vioi ii sclipeau de parca avea lacrimi in ei. Era fericirea aceea speciala pe care o vedeam pe fata ei de fiecare data cand ma duceam acolo.

 -          Ati luat vreuna premiu? ne surprinse bunica

Am inceput amandoua sa radem.

-          Ce intrebare e asta, buni? Ti-am adus si coronitele.

-          Dragele mele, cat ma bucur ca ati venit. Ana, ce nume frumos ai. Esti cantareata? Ce canti tu? Canti din gura sau la tambal?

-          Buni, canta la pian, m-am grabit eu sa raspund. Si face parte din corul teatrului de opereta. Canta ca o privighetoare.

Ana zimbi cautandu-mi fastacita privirea.

-          Sofiana mamii, las-o si pe ea sa spuna ceva. Sa-i aud si eu glasciorul. Sau poate vrei sa ne canti ceva?

-          Aaaa, nu, nu, va rog, n-as vrea sa va stric ziua, spuse Ana cu modestie

-          Aha, deci ai glas. Dar nu vrei sa ne canti. Atunci poate vrei sa asculti ceva. Ioane, adu naiul ala. Sa o inveselim putin pe fata asta, ca pare abatuta, biata de ea.

Bunicul aduse naiul sau cu care facuse multe victime pe cand era fecior, dupa cum singur ii placea sa se faleasca. Incepu in forta o sarba batraneasca, care ii smulse Anei multe zambete.

Cand termina facu o plecaciune plina de stil, iar noi incepuram sa aplaudam.

-          Mai vrem odata, bunicule, strigai eu.

-          Gata, gata, am obosit. Mai bine va aduc o tuiculita.

-          Lasa fetele, nebunule, ca se imbata din tuica ta.

-          Lasa-l buni, ca doar gustam si noi. Sa simtim ca am ajuns la tara.

 Aduse tuica intr-un toi vechi, ingalbenit si el de vreme. Totul era aici vechi, de-asta imi placea atat de mult. Turna licoarea in patru cescute minuscule din lut pictat si ne imbie.

-          Beti, fetele taichii! Pentru tinerete si pentru frumusetea voastra.

-          Si a ta bunicule. Si a ta, buni! Si o luai pe bunica de umar si o sarutai pe basmaua ce-i acoperea in intregime parul.

-          Noi nu mai suntem tineri, dar frumosi suntem. Mai mult eu, spuse bunicul si imediat rasturna ceasca pe gat, dupa care-si mai turna una.

Ana gusta cu reticenta. Dupa cum s-a strambat era clar ca nu-i este pe plac. Bunicul o vazu si o mustra.

-          Nu-ti prea place bautura, frumusico. Nu stiu ce va invata aia la scolile voatre, dar nu-i bine. Nu, nu, tuica face bine la circulatie, ar trebui sa te obisnuiesti cu ea.

Ana se inrosi si se scuza:

-          Imi cer scuze, este foarte buna, dar e cam... tare.

Am inceput toti sa radem.

 

Vacanta abia incepea si eu nu-mi incapeam in piele de fericire.

In ziua aceea i-am aratat Anei toata gospodaria bunicilor mei. Animalele bine ingrijite, fanarul cocotat peste bucataria de vara, capitele de fan din spatele gospodariei, ramase acolo de toamna trecuta. Apoi i-am facut cunostinta cu ciobanescul nostru cat un urs de mare, dar foarte bland, cele 5 pisici atat de lipicioase, dintre care una cu burta mare.

S-a bucurat nespus cand a vazut cei doi iezi ai caprei Tera si mielul oitei Alba. Apoi scroafa Gura (pentru ca era foarte galagioasa cand ii era foame), apoi familia de iepuri cu 7-8 puisori ca niste ghemotoace pufoase. Apoi porumbeii indragostiti si albinele din singurul stup din gradina. Si vaca galbena Gela, cu ugerul ei plin si greu. Si gainile, curcile, gastele si catele galacioase cu penele gri patate. Toate o uimeau de parca nu mai vazuse asa animale.

Apoi am dus-o in camera racoroasa de oaspeti, curatata cu grija de bunica, in care pusese intr-o vaza confectionata din sticla acoperita cu ziare imbibate in aracet, apoi vopsita, imitand scoarta de copac, niste flori proaspete de camp. Peretii proaspat zugraviti inca miroseau a var si scoteau in evidenta prosoapele cusute cu matase rosie chiar de bunica, inainte sa se marite. Patul mare, plin de perne de diferite marimi, abia astepta sa ne aruncam in el. Cuvertura de lana de pe el, rosie cu rauri galbene si albe, era perfect intinsa. Pe noptira trona o lampa din placaj pirogravat de bunicul. Pe un scaun, langa soba, era o galeata plina cu apa proaspata si langa ea o ulcica si o troaca mica in care urma sa ne spalam. Cateva stergare curate, cusute si ele cu fire rosii de matase, un sapun de casa, un pieptene din os cu dintii desi pe o parte si rari pe partea cealalta.

Pe pardoseala din scanduri noduroase, cu santuri mari intre ele in care se asternuse praful de-a lungul timpului era un covor lung, tesut din resturi de materiale, in multe multe culori.

Mirosul acela n-o sa-l uit niciodata. Miros de fan, amestecat cu miros de var si miros de lemn vechi. Iar seara, miros de lemne arse si de lapte prins.

-          Aici miroase a tara, spuse Ana, trezindu-mi o revelatie neasteptata.

-          Niciodata nu am putut sa dau o denumire acestui miros. Intr-adevar, miroase a tara.

Un miros de tara pe care nu am mai putut sa-l redescopar niciunde dupa ce au murit bunicii.

Seara am adormit in bratele Anei, dupa ce bunica ne-a servit cu lapte batut amestecat cu mamaliga firbinte in aceleasi strachini de lut, cu aceleasi linguri de lemn.

A doua zi am dus-o la cai. Cu greu am convins-o sa-l incalece pe Murgu, care o privea de parca ar fi cunoscut-o dintotdeauna. Am calarit incet, pe campul plin de flori, presarat cu pomi fructiferi. Cand am descalecat, i-am impletit o cununa de margarete de camp si i-am pus-o pe parul despletit, galben ca soarele de vara.

-          Esti regina campurilor, i-am spus.

S-a invartit fericita, ridicandu-si bratele spre cer.

-          Tu esti regina padurilor!

-          Tu esti regina cerului senin!

-          Tu esti regina lacurilor cristaline!

-          Tu esti regina florilor multicolore!

-          Tu esti regina fluturilor si tuturor gazelor din lumea asta!

-          Tu esti regina.. esti regina mea, cea mai frumoasa dintre regine. Si am vrut s-o iau in brate, dar m-am oprit, fiindu-mi teama sa nu-i stric frumusetea cu avantul meu.

Caii pasteau linistiti pe langa noi, nelasandu-se distrasi de chicotele noastre.

Bunica ne-a asteptat cu ciorba dulce de pui si placinta de dovleac. Seara ne-a lasat sa dormim cu pisicile, care, dupa ce ne-au delectat cu un spectacol de cozi ridicate, mieunaturi si dezmierdari pe langa picioarele noastre, s-au cuibarit care incotro printre noi, in patul cel mare.

 

-          Hai, scularea balerinelor. E zece, am auzit-o pe bunica din odaia alaturata.

-          Buni, Ana nu e balerina, ti-am mai spus, i-am raspuns eu somnoroasa.

Pisicile nu mai erau in camera. Pesemne ca le eliberase bunica mult mai devreme decat ne-am trezit noi.

Pana ne-am spalat masa era deja aranjata. Aveam unt batut de bunica cu dulceata de afine si lapte cald.

In ziua aceea i-am aratat imprejurimile, dealurile nesfarsite si lacul micut de unde se adapau vitele si fantana sapata in pamant, sub o radacina de copac, din care puteai sa bei apa direct cu gura, doar aplecandu-te si sarutand oglinda limpede.

Apoi am dus-o in padurea de aluni salbatici, in care am cantat si am dansat asa cum nu puteam niciodata s-o facem pe scena.

Era un vis din care n-as fi vrut sa ma mai trezesc.

Cand am ajuns in oras, la despartire, in fata garii m-a imbratisat si mi-a soptit.

 -          Esti o minune ca ai aparut in viata mea, ca sa mi-o faci frumoasa. Niciodata n-o sa te pot rasplati pentru ceea ce esti. Si m-a sarutat pe obraz.

Am vazut-o indreptandu-se spre cartierul ei. Parintii ei n-o asteptasera la gara. I-am vazut pe ai mei alergand grabiti spre peronul pe care ramasem uluita pentru a mia oara de frumusetea Anei.

-          A fost cea mai frumoasa vacanta din viata mea, mama.

Mama m-a sarutat cu dor.

- Micuta mea balerina, bine ai revenit!