Îmbrăţişarea ta

când păsările nopții s-au cuibarit sub stele
şi gâzele hibride în sol au înlemnit
când paşii mei nesiguri s-au răzvrătit din piele
un vis ciudat, idilic, în minte-a încolţit

secunde de tăcere, minute de-ndoială
apoi zile de vorbe şi luni de așteptare
m-au tras pe drumul tău fără de şovăială
cu ochii plini de lacrimi am prins a ta chemare

şi te urmez iubite, credinţa mi-este oarbă
ştiind că al tău suflet mi-e singura salvare
căci dup-atâta trudă, războaie, foc şi spadă
încep să prind iar viață în a ta-mbrăţişare

Bilanţ 2012

Probabil că este primul an în care nu mai vreau să trag linie ca să fac bilanţul. Nu mai vreau nici măcar să pun pe blog acel sondaj prin care să aflu cum v-a mers în 2012. Prea mult m-a interesat de alţii şi prea puţin de mine. De aceea articolul de sfârşit de an este foarte scurt.

Vă urez un an nou mai bun, mai spornic, mai uşor. Felicitarea este pictată de fiul meu cel mare, Bogdan.

La mulţi ani!

Renaştere

sterilă ți-e noaptea de vise răzleţe
şi ziua ți-e seacă de gânduri măreţe
secate ți-s lacrimile amare prin care
uitai de nevoi şi sperai prin visare

pierdută-i din tine dorința de viață
uitate-n cotloane sunt dor şi speranță
iubirea în care crezut-ai pripit
ca gheaţa sub soare ți s-a topit

să-ți nasc eu dorința? cum aş putea?
căci dragostea mea e moartă şi ea...
nu sunt zeiţă, nu pot reinvia,
dar pot să îți dau din suflarea mea!

ia-mi răsuflarea, inspir-o cu foc
şi glasul meu vocii tale îi va sta-n loc
şi visele tale frumos îţi vor creşte
revino-ți în mine, acum doar iubeşte!

Iarnă veche de nouă primăvară

Ţurţuri de gheaţă translucidă
se înfig în mine ca acele într-o păpuşă voodoo
gerul acesta cumplit
mi-a însângerat tălpile chiar prin bocancii îmblăniţi
iar palmele parcă-mi scapără flacări
prin pielea crăpată de viscol

potecile acestea pline de zăpada
împrăştiată bezmetic de vânturile nemiloase
mă împiedică să înaintez
caii saniei s-au adăpostit
renegându-şi stăpâna rătăcită
iar ţurţurii continuă să cadă
frângându-se din mijlocul lor

unde este focul promis, din soba pocnind de căldură
şi unde este vinul fiert cu aburii lui năucitori?
şi magia iernii?
şi frumuseţea pădurilor îngheţate?
dar nebunia săniuşului ca în copilărie
şi soarele acela cu zâmbetul crispat, dar cald?

Secundele-mi îngheţate aşteaptă
prima rază călduţă
pentru a purcede voioase într-o nouă primăvară


 

Concurs

Azi dupa ora 12 p.m., respectiv la ora 00.01 începe votarea la concursul de creaţii literare "Nopţi Magice în Miez de Iarnă!" - http://www.mostwantedblog.org/2012/11/06/nopti-magice-miez-de-iarna-editia-2012/

Pentru că forma de vot este comentariul în care trebuie nominalizate 3 articole şi pentru că publicul a cerut, am mai înscris un articol, cel de la nr. 41. Prin urmare pentru cei care vor să mă voteze, articolele mele sunt cele de la poziţiile:

- 1: Fulgii fermecati: http://regina25.blogspot.ro/2011/12/fulgii-fermecati.html

- 2: Poveste fara sfarsit: http://regina25.blogspot.ro/2011/12/poveste-fara-sfarsit.html

- 41: Povestea lui Mos Craciun: http://regina25.blogspot.ro/2012/12/craciun-fericit.html

Votul se face pe situl concursului - http://www.mostwantedblog.org/2012/11/06/nopti-magice-miez-de-iarna-editia-2012/, nu pe blogul meu şi este valabil numai daca în comentariu sunt nominalizate 3 articole (nu conteaza ale cui, asta voi decideţi).

Vă mulţumesc!

Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine ca de-ntâmplarea
Ce îţi alungă gând amar
Mi-e dor de tine ca de visarea
Ce face alint din coşmar

Mi-e dor ca de vântul  ce-adie
Când soarele te dogoreşte
Ca de natura ce învie
După o iarnă şi-nfloreşte
 
Mi-e dor de tine ca de scânteia
Infimă, dar crescândă-n foc
Mi-e dor de tine, că-s femeia
născută pentru-al tău noroc

Concurs

La acest concurs http://www.mostwantedblog.org/2012/11/06/nopti-magice-miez-de-iarna-editia-2012/ particip şi eu cu două articole, cel de la nr. 1 http://regina25.blogspot.ro/2011/12/fulgii-fermecati.html
şi cel de la nr. 2 http://regina25.blogspot.ro/2011/12/poveste-fara-sfarsit.html

Pe data de 26 decembrie 2012 încep voturile.

votare: 26 decembrie 2012 (ora 00.01) – 31 decembrie 2012 (ora 23:59)

 

 

Forma votului este comentariul!

Comentariul-vot trebuie să conţină nominalizarea a 3 articole favorite! Poate vota oricine, inclusiv participanţii, pentru care aplicarea votului nu constituie în vreun fel o obligaţie pentru a putea participa la concurs!

Voturile-comentariu ce nu respectă forma specificata mai sus, adică nominalizarea a 3 articole favorite, nu vor fi luate în considerare!

Povestea lui Moş Crăciun



A fost odată, demult tare, pe vremea când oamenii îşi pierdurseră sufletele şi pe vremea când Moş Crăciun nu exista. Pe vremea când nimeni nu credea în el.

Pe vremea aceea, o fetiţă la vreo 10-11 ani, cu ochii negri ca tăciunele şi părul cârlionţat ca blana oiţelor era convinsă că Moş Crăciun există. Şi ar fi vrut ca toata lumea şi mai ales  familia ei, să creadă ce crede şi ea. De aceea a inventat o poveste. În povestea ei era vorba despre un bătrânel haios cu căciuliţă roşie cu moţ alb în vârf care trăieşte într-o ţară a gheţurilor şi meştereste toată ziulica tot felul de cadouri, pentru copii şi pentru adulţi. Şi că el vine în ajunul Crăciunului şi lasă pe sub brazi, prin ghete sau pe la ferestre minunăţii de pacheţele, care mai de care mai frumoase. Şi a încercat să spună această poveste părinţilor, prietenilor ei, tuturor oamenilor pe care i-a întâlnit. Lumea a râs de ea, părinţii au mustrat-o, copiii au îndepărtat-o. Nu ştia biata de ea ce să facă pentru a le demonstra tuturor că ceea ce simte este real. Şi atunci s-a gândit la o nevinovată păcăleală. Mai mult de jumatate de an s-a ambiţionat şi a confenţionat ea însăşi cadouri pentru prieteni, părinţi, fraţi şi surori. Chiar şi pentru Moş Crăciun a învelit un ceas vechi de perete de la bunicul, pe care acesta îl aruncase, în hârtie aurie, după ce-l lustruise bine.

În noaptea de Crăciun fetiţa noastră s-a trezit înaintea rasăritului şi a pus în ghetele părinţilor, ale frăţiorilor şi ale bunicilor cadourile ei mărunte, împachetate cu grijă. Lângă ghetuţele ei tocite şi tăiate pe alocuri din caucic roz a lăsat pachetul pentru Moş Crăciun însoţit de un bileţel pe care scrisese cu mare atenţie:

“Eu ştiu că exişti. Crăciun fericit!”

Şi s-a ghemuit fericită în pătuţul ei, aşteptând emoţionată reacţia familiei ei. Dimineaţa, o mare zarvă a trezit-o. Toţi ai casei erau strânşi în jurul cadourilor şi glumeau, râdeau. Erau fericiţi. Fetiţa noastră, somnoroasă încă, s-a lăsat îmbrăţişată şi sărutată de mama, de tata, de fraţi şi surori şi s-a bucurat ruşinată de mulţumirile primite. Dar ochii i s-au oprit pe pendulul din perete, identic cu cel lăsat pentru Moş Crăciun. Nimeni nu-l observase, nimeni nu-l luase în seamă, de parcă ar fi fost acolo de când lumea. S-a apropiat de el, l-a ascultat. Funcţiona, ticăia ca într-un cântecel. A sărit în sus fericită, a început să danseze prin casă. De pendul stătea agaţăt bileţelul ei, dar… în locul textului scris de ea, era un alt text, cu litere de aur tremurate:

“Tu m-ai făcut să exist. Crăciun fericit!”

Articol clasat pe locul I la Concursul ”Nopţi Magice în Miez de Iarnă” de pe http://www.mostwantedblog.org/2012/11/06/nopti-magice-miez-de-iarna-editia-2012/, concurs sponsorizat de Luxurygifts.ro http://www.luxurygifts.ro/

Interviu cu un "vampir"

R: Ce te caracterizează?

V: Optimismul și veselia. De fapt, dacă mă gandesc mai bine cred că tristețea și lacrimile.

R: În ce te regăsești?

V: În tot ceea ce e frumos: muzică, poezie, teatru, pictură... De fapt nu, cred că mă regăsesc în natură. Da, în cerul înnourat, în furtunile aprige, în mările spumegânde și în pietrele solitare.

R: Ești trist?

V: Nu, nu vezi că râd?

R: Și de ce-ți curg lacrimile?

V: Pentru că sunt vampir. (râde diabolic)

R: Apropos, de ce ți se spune "vampirul"?

V: Pentru ca sunt ca o invenție, ca o poveste sângeroasă, sunt sufletul din spatele aparențelor, sunt chipul din spatele măștilor, sunt lacrimile din spatele poeziilor si loviturile din spatele dansurilor.

R: Deci ești trist!

V: Se poate, dar mă tratez.

R: Cu ce?

S: Cu sânge!

Clipe ciclice

Vin clipe noi de încercări
luceferi moi se nasc din flori
vin clipe triste de refuz
în lungul timp de gând confuz

luptăm cu optimism în piept
ne luăm la trântă, luptăm drept
urlă durere surdă-n noi
nu ne lăsam, căci suntem doi

spunea cândva chiar cineva
că de-s doi, e cu tot altceva
dar vine clipa aia seacă
când dintre doi unul mai pleacă

noroc de noi că-n univers
medalia are revers
căci numai astfel s-ar putea
să vină clipe vii cândva

vin clipe noi din infinit
pe lungul drum numit "iubit"
minus cu minus face plus
vin clipe pline, ce-i mort s-a dus

Am visat

Am visat
că m-ai invitat la dans
în jurul nostru ploua
sau poate ningea
sau poate doar înflorea totul
cu petale de trandafiri

culorile cerului
uneori albastre,
alteori pline de mister
sau pur și simplu violete,
ca într-o magie
ne purtau gândurile
dincolo de răsărituri,
dincolo de apusuri,
ca și cum le-ar fi unduit vântul,
sau ca și cum le-ar fi legănat valurile
până s-ar fi topit din nou în zori
sau până când apusul le-ar fi înghițit

natura ne-ar putea cel mai fidel spectator
ceața ne-ar învălui și ne-ar descoperi
ca și cum s-ar ridica o cortină
frunzele ne-ar fi o scenă,
iar copacii ne-ar construi decorul
vântul ne-ar fi muzica
și frigul ne-ar învăța coregrafia
valurile ne-ar dicta versurile uitate din roluri
iarba ne-ar spijini pașii din dans

regizorul ne este pădurea
vezi?
tot ea, natura, ne-a pictat trupurile
chiar pe cer, în mijlocul norilor

Îmbrățișarea noastră
se scrie în pasiniuni monocrome
ca într-un basm,
ca într-o vrajă...


 

Pentru tine

pentru tine mi-aș întinde în zări
senzațiile mele vopsite-n culori
ca să-mi simți dimineața când pleci de acasă
o atingere caldă de buze pe față

pentru tine m-aș face din vise, reală
din versuri abstracte, o albă petală
în cadrul cel rece întors spre natură
ți-aș fi într-o poză imagine pură

pentru tine din zboruri o clipă aș sta
să-mi simți mângâierea ca fiind altceva
te-aș lăsa să alegi ce crezi că-i mai bine
să devin eu din mine ce-i mai bun pentru tine

Invită-mă la dans

Invită-mă la dans
unduiește-mi brațele în jurul trupului tău
pătrunde-mi ochii împăiejeniți de noapte
mângâie-mi glezna încordată
ia-mi în tine atingerea dansândă

Invită-mă  la dans
muzica ne șoptește versuri calde
frigul ne-a răcit ca să ne încălzim în îmbrățișare
fiorii se topesc umezi în priviri
pașii ni s-au încurcat fără coregrafie

Invită-mă la dans
pe acordurile pianului ale cărui clape
îți cresc din mine
 

De Moș Niculae

nu am puterea să mă fac
dintr-o femeie, aripi cete
să vin în zbor și să mă bag
ca un cadou micuț în ghete

nu-mi trebuie decât magie
să te fac noaptea să mă simți
ca dimineața când invie
în tălpi să-ți fiu fiori fierbinți

Există un bărbat

Există un bărbat care te-ar iubi și dacă ai fi doar o gleznă dezvelită accidental, sau doar un gât extins într-o mișcare. Sau dacă ai fi doar o suviță de păr căzută pe frunte, ori doar un zâmbet.

Există un bărbat care te-ar iubi dacă ai fi doar o palmă, mângâind alene o coapsă sau dacă ai fi doar o strigare scurtă, dar înflăcărată.

Există un bărbat care te-ar iubi dacă ai fi doar o sclipire de fericire în doi ochi căprui sau dacă ai fi doar o adiere.

Este atat de simplu: dacă ai fi o banală zbatere de aripi de fluture, acel bărbat există și te-ar iubi la fel, pentru că el te adoră și în întregime și pe componente. Pentru că numai el știe să ți le pună cap la cap.

Aș vrea

 

aș vrea să te cuprind pe după umeri
să îți adulmec izul dat de gât
să mă minunez de forța cu care
mă îmbii să respir din tine
aș mai vrea să te-ntorci înspre mine

și să îmi dăruiești ochii tăi ca să-i pătrund
dincolo de discul colorat și sclipitor
pentru a-ți desluși enigmele gândurilor

dar, înainte de orice aș vrea
să-ți simt gustul buzelor
și greutatea atingerilor
și alunecarea mângâierilor
și respirația sacadată pe sânii mei dezgoliți
 

apoi ți-aș putea săruta căușul palmelor

în care-mi adăpostești ființa

Licoarea beției mele

te-aș sădi din butași de viță de vie
cea mai nobilă dintre soiuri
în grădina plină de trandafiri
și te-aș uda cu sudoarea mea
în zilele toride de vară
când soarele ți-ar pârli frunzele

iar toamna, dintre frunzele tăcute
te-aș culege ciorchine cu ciorchine
și într-o sită țesută din fire de aur
ți-aș strivi boabele vișinii cu tălpile goale

sucul tău, dulcele tău suc
l-aș turna vin purpuriu într-un pahar cristalin
și te-aș sorbi, picătură cu picătură
ca să-mi potolesc setea de tine
dacă aș reuși să te rodesc,
te-aș face licoarea cu care m-aș îmbăta...

câtă savoare!

Când am învățat să vorbesc

Când am învățat să vorbesc, nu m-a învățat nimeni că uneori cuvintele spuse în grabă sau răspicat, nu pot însemna mare lucru. Nu am fost învățată că alteori, dacă nu strângi ochii, pumnii și daca nu tragi puternic aer în piept, nu poți spune ceea ce ți-ai propus. Nu m-a învățat nimeni că nu este suficient doar să vorbești, ci că sensul este dat de sentimentele care se strecoară vioi pe lângă cuvinte.

Când am învățat să vorbesc, nu mi-a spus nimeni că pe lângă câteva cuvinte așezate într-o propoziție, trebuie să lași să-ți vorbească ochii, palmele, pielea și trupul. Că de cele mai multe ori, trebuie s-o lași pe inimă să vorbească în locul tău.

De aceea, când am învățat să vorbesc, nu am învățat să mă și exprim. Cu timpul am învățat că pentru a mă face înțeleasă, cuvintele trebuie să fie rostite din suflet. Am învățat că fericirile, tristețile, durerile, temerile, stările de exuberanță sau bucuriile mărunte nu pot fi pur și simplu doar vorbite. Nu e suficient să știi să pronunți cuvinte. Am învățat că pentru a te face înțeles, înainte de orice trebuie să te faci simțit. Și asta nu se spune prin cuvinte, ci prin gesturi, atenție, atingere, mângâiere și dragoste.

Când am învățat să vorbesc, nu am învățat să vorbesc decât cu glasul. Doar timpul m-a învățat că glasul nu poate fi scris decât cu sufletul ca să însemne ceva.

În întregimea mea

Dacă trupul meu te poate înflăcăra,
atunci împresoară-l cu al tău,
pentru că îți așteaptă fierbinte atingerea.

Dacă gleznele mele te pot mira,
atunci atinge-le înaintea pășirii tale,
pentru că ele îți așteaptă adierea.

Dacă gâtul meu te poate uimi,
atunci cuprinde-ți mâinile în jurul lui,
pentru că el îți așteaptă însetat mângâierile.

Dacă ochii mei te pot intimida,
atunci pătrunde-i cu văpăi,
pentru că-ți așteaptă scânteind admirația.

Dacă gura mea te mai poate înseta,
atunci soarbe-o picătură cu picătură,
pentru ca ea vrea doar s-o respiri.

Și dacă eu, în întregimea mea, te mai pot surpinde,
atunci doar caută-mă,
pentru că eu doar te aștept!

 

Pentru actorii care mor

când scenele se-ndoliază
e timpul să tragem cortina
să ii lăsăm să-și depășească
tracul, emoția, lumina...

e timpul să îngenunchem
pe scenă să le scurgem lacrimi
să îi ovăm, aplaudăm
să-i însoțim spre înălțimi

 

 

Zbor de fluture

Tu,
tu îmi șoptești versuri nespuse
și îmi fredonezi
cântece nemaiauzite
îmi atingi simțurile
vibrându-le așa cum
nu s-a mai întâmplat nicicând

Ție,
ți-aș lăsa cuvintele
să mi le respiri
în locul aerului din jur
și ți-aș alinia tresăririle
pentru a mi le mângâia rând pe rând
până se vor transforma
în atingeri diafane

Eu,
îți dăruiesc visele mele
unele încrustate în ceruri adânci
altele abia născute și abia răsuflând
ți le aștern înaintea pașilor
sub forma unei poteci din petale moi
mirosind a rouă

Mie,
aș vrea să-mi dai toate gândurile
din zilele și din nopțile tale
ca șă-ți desenez cu ele
scenete de poveste,
iar toate dorințele să mi le mărturisești
pentru a ți le îndeplini
una câte una,
ca într-o magie nesfârșită...

 

Despre iubire

 

Mă faceţi să vorbesc din nou despre iubire. Nu că nu ar fi un subiect interesant, dar mi-e teamă că nu sunt în cea mai potrivită stare de a-l dezvolta.

 

Sunt oameni care declară că nu mai ştiu ce este iubirea. Au ajuns într-o perioadă a vieţii care-i face confuzi, instabili, dezorientaţi sau pur şi simplu nefericiţi. Fără întâmplări năucitoare, fără evenimente tragice, având prieteni şi admiratori, având familie şi beneficiind de dragoste şi atenţie, ducând un trai liniştit, decent sau chiar prosper, ei se simt pierduţi. Pierduţi într-un timp din care nu se simt că fac parte, într-o lume care pare... din altă lume, într-un univers străin, printre apropiaţi atât de îndepărtaţi. Se simt ai nimănui, deşi sunt ai tuturora. Se simt respinşi, deşi în ei înşişi caută apropierea. Se simt căzuţi, deşi par fericiţi, se simt goi, deşi par împliniţi.  

 

Când vezi un om fericit nu te intrebi dacă este chiar aşa şi dincolo de masca afişată. Aproape că-l invidiezi. "Ce bine ii merge!" îţi spui şi zâmbeşti amar, ştiind că şi tu ai putea fi fericit. Simţind că şi tu ai toate ingredientele din care să-ţi prepari o "fericire". Dar fericirea ta este departe. De ce?

 

Pentru că fericirea ta nu stă ascunsă în traiul îndestulător, în poziţia socială, în numărul mare de prieteni, în admiraţia şi aprecierea celor din jur. Fericirea ta e ferecată în sufletul tău pierdut. Fericirea ta a rămas blocată în iubirile pierdute, fiecare iubire pierdută trăgând o nouă uşă după ea, incuiind un alt lacăt, blocând un alt coridor. Fericirea ta s-a topit firesc, puţin câte puţin, la fiecare iubire ucisă de destin. Numai iubirea o poate scoate din inchisoarea în care s-a afundat, numai iubirea ii poate reda suflul.

 

Dar ce este iubirea? Ce simţi când iubeşti? Cum îţi trăieşti iubirea? Fericirea ta renaşte când iubeşti?

 

Sunt câteva simptome care-ţi anunţă iubirea. Primul este grija. Cand începi să te îngrijorezi, începi să iubeşti, începi să descui lăcăţele, să deschizi uşiţe, atât de grele, atât de apăsătoare. Apoi apar, rând pe rând curiozitatea, dorinţa, atingerea, visul, speranţa. Urmează năzuinţa, urmează dorul. Apoi dorul incontrolabil. Începe fiorul, înfrigurarea, tremuratul, transpiraţia, spasmul...Apoi apare devotamentul, sacrificiul, împlinirea ta proprie prin împlinirile persoanei iubite. În final: IUBIREA, ultimul lăcăţel spart, ultima uşă deschisă. Şi în încăperea aceea până acum întunecată, va intra lumina şi-ti vei găsi fericirea. Acolo este sufletul tau îmbrăţişându-şi sufletul iubit.

 

Fericire înseamnă iubire, iar iubire înseamnă regăsire, regăsirea ta. Când iubeşti e ca şi cum te-ai privi în oglinda, ca şi cum ai respira şi ai simţi cu alt trup, ca şi cum ai primi o nouă viaţă. Când iubeşti, doar atunci traieşti, prin iubire, pentru iubire, în iubire. Tot ceea ce este dincolo de iubire înseamnă doar mulţumire şi supravieţuire, fără profunzimi, fără inefabil.

 

Pentru mine este atât de simplu: nu poţi fi fericit fără să iubeşti, iubire însemnând regăsirea ta în alt suflet.

 

Pentru tine ce înseamnă iubirea? Stii?

Cât timp?

Cât timp va trece până ce,
mirosul pielii tale
impregnat în porii palmelor mele,
se va evapora?
Cât timp ii trebuie fiorului
 născut din atingerea diafana a buzelor
să se topeasca?
De câte secunde are nevoie
ciudata zbatere interioară,
izbucnită din mângâieri,
să se liniștească?

Cât timp va trece până ce,
parfumul bizar din aer
își va întinde languroasele tentacule
către ființa mea?
 

Ți-aș spune multe

Ți-aș spune multe poate, dacă ne-am așeza sub cerul înstelat și eu mi-aș lăsa greu capul pe genunchii tăi. Și dacă tu mi-ai mângâia părul. Știi, daca ai face asta, cred că m-aș putea topi la fel cum se topește întunecimea nopții la primele raze violacii. Și cred  ca dacă ți-aș simți palmele pe obraji, m-as transforma pentru început în larvă, apoi în fluture multicolor. Bineînțeles că nu mi-aș lua zborul, ci aș ramâne să mă adăp din dulceața polenului tău până m-aș îmbăta. Și te-aș stropi cu pulberea aripilor mele până ce ai deveni strălucitor, ca trandafirii poleiți cu picături de rouă, în ultima lor zbatere de frumusețe.

Cred că da, dacă ne-ar prinde noaptea într-o poieniță, ne-am spune multe. Și poate ne-am abandona simțurilor primordiale, scurgându-ne toată seva sub stele, așa cum norii se descarcă de energie în tunete violente. Sau poate nu. Poate doar ne-am vorbi până ce poveștile ni se vor îndepărta în ecouri repetate, din ce în ce mai șoptite, pierdute spre adâncimi alunecoase. Până ce nu ne vom mai auzi, nu ne vom mai vedea, ci doar ne vom simți.

Probabil că ți-aș spune multe...


foto: Starry night - Vincent Van Gogh

În locul glasului

Când ochii îţi vorbesc în locul glasului, mă simt strălucitoare, pentru că ştiu că ei îmi spun că sunt frumoasă.

Când pielea îţi vorbeşte în locul glasului, mă simt învăluită în fiori, pentru ca ea mă face să simt atingerea că şi cum aş sta întinsă pe un pat din petale de trandafiri.

Când mâinile îţi vorbesc în locul glasului, mă simt mângâiată, pentru că ele îmî desenează pe trup atingeri ireale.

Când sufletul îţi vorbeşte în locul glasului, mă simt aură lucitoare, pentru că-mi marturiseşte cât de mult m-ai putea iubi.

Când tu îmi vorbeşti fără să glăsuieşti, doar prin gesturi, priviri şi gânduri, mă simt FEMEIE.

Iubirea este oarbă!

Iubirea este oarbă!
Un accident stupid
două săgeți c-otravă
în ochi i le-a infipt
Și de atunci năroada
Numai pe dibuite
Se bagă-n suflețele
în loc să stea cuminte.
Își face cuib acolo
Știind că doar ea poate:
Din greaua încercare
Chioara așa, te scoate.

Dar vine suferința
Cea a-tot-văzătoare
și-o ia pe-amorezată
și-o scoate din visare

Daca iubirea oarbă
pierdută-ai urmărit
primește-ți suferința
să uiți ce ai iubit!


 

Geneză

A fost odată, demult tare, o inimă ce n-avea trup.
Și cum umbla ea singură prin văi, munți, pe poteci neumblate și prin ape neînotate s-a întâlnit cu o gură roșie care fraga si frumoasă ca o floricică. S-a bucurat inima noastră și i-a cerut prietenia. Și au pornit amândouă pe alte cărări, minunându-se de pustiul din jurul lor. Și cum mergeau ele așa glumind și râzând s-au întâlnit cu niște ochi mari, curioși, de un căprui prietenos, aproape de pământ. S-au împrietenit repede. Apoi și-au descoperit noi prieteni: niște picioare, niște mâini, niște obraji înroșiți, un căpșor mititel dar uimitor de agil, suvițe de păr mătăsoase, frumos unduindu-se în vânt.

Și cum mergeau toți așa la un moment dat un fenomen atmosferic de neînțeles s-a năpustit asupra lor și i-a amestecat. Inima a nimerit strănsă în piept. Creierul strâns în cap. Toate celelalte strânse si lipite ca într-o mașinarie fantastică.

Astfel, trupul rezultat a început să umble. Și cu cât umbla, cu atât se dezmeticea că este un întreg. Dar tot mergând s-a întâlnit cu un înger. Acesta l-a întrebat: unde te duci tu Inimă din trup și Trup fără suflet? Nu ți-e teamă de întuneric, de deziluzie, de tristețe, de singurătate? Nu ți-e teamă nici de moarte? Inima a tresărit, trupul de pe ea a început să tremure. Nu și-a dat seama până atunci că este atât de singură și că-i lipsea chiar sufletul.

A pornit în căutarea lui. Și când l-a găsit...căci da, l-a găsit, sufletul ei era într-o altă inimă. S-a uitat la el, avea dimensiunile ei, s-ar fi potrivit întocmai, însă era prins într-altă inimă.

A fugit de lângă el. Acum așteaptă emoționată un alt spațiu, un alt timp, poate o altă viață ca să-l regăsească.

Sfârșit!

Când ai plecat

Când ai plecat, ai luat cu tine
Speranțe, vise și povești
Ai rupt din versuri albe rime
Lăsându-le cuvinte seci

Când ai plecat ai smuls din noapte
Vraja cu care se-ntindea
Cerul cu stelele din șoapte,
Care din ochi îți strălucea

Ai luat și-atingerea fugară
Lăsând plecarea simplu fapt
Ca trenul gol fugind din gară
urlând în gol, plângând de fapt

Când ai plecat, n-ai vrut să știi
Că-n urma ta sădești durere
Te-ai dus în grabă să poți fi
Sigur salvat doar prin tăcere 

Go on without me!

De ce crezi că ţi-aş vrea
să-mi dai recunostinţa,
sau să-mi ridici statuie,
ori să mă-ngropi în flori?
Nu-ţi accept năzuinţa
chiar de-aş fi eu zeiţa
printre-ai săi servitori!

vreau doar să-ţi ceri iertare
în semn de apropare
ca-l tău comportament
nu e devotament
ci pare mai degrabă
o fală, o ispravă
să recunoşti măcar,
nu ar fi în zadar,
că ceea ce ai făcut
în răni s-a prefăcut
tu ai fost conştientient
de cât joci de nedrept

aş vrea să-ţi pară rău
că mi-ai facut doar rău
că mi-ai jurat iubire
şi-a fost doar amăgire
şi că doar m-ai minţit
ca să fii fericit

aş vrea şi tu să plângi
chinuit să te culci
şi ziua să ţi-o-ncepi
în piept cu mii de ţepi
să îţi strângi şi tu pumnii
când simţi colţii minciunii
dar să nu poţi a spune
lucrurilor pe nume

vreau să te umileşti
şi milă să-mi cerseşti
şi să mă rogi strigând
cu trupul tremurând
să-ti dau a mea iertare
şi-a ta eliberare
s-accept că ai greşit
şi că te-ai pocait

poate că asta aş vrea
dac-aş fi fată rea
dar cum nu sunt decât
sufletul tău pierdut
iţi spun doar un cuvant
nu meriţi nici atât:
DISPARI,
om făcut din gheţari!







 

Bizar

Nu sunt ce par a fi:
nici zână, nici nebună
nici caldă, nici imună
reacţionez firesc la dragoste,
alinturi,
dar devin pacoste
când nu te simt alături

Nu sunt ce par a fi!
sunt doar simplă femeie
cu temeri,
cu-o scânteie
în ochi şi în trăiri
şi chiar de iubesc tare,
sunt doar o oarecare

Nu sunt ceea ce par?
Firesc,
pentru că pentru tine
ceea ce doar eu par
tu vrei sa fie-n toate
Asta nu e bizar?




 

Tricicleta lui Bib

De câte zile stă afară
Tristă, lovită și murdară
Biata de ea s-a plictisit
Și pe alocuri a ruginit

Căci Bib, băiatul cel tăcut
A cam cresut și a trecut
La bicicletă-adevarată
În spate doar c-o roată

Iar tricicleta fermecată
Cu care zbura altădată
E prea micuță si așteaptă
La alt copil să fie dată

Atâtea zile...

Atâtea zile n-ai știut de mine
Atâtea zile nu mi-ai citit ochii
Atâtea zile n-ai văzut uitarea
Cum și-a săpat în mine cuib

Ai plecat fără teama
Că fără tine timpul se va opri
Că eu voi cădea
Și voi rămâne dezorientată
Că zilele nu vor mai avea număr
Și orele nu vor mai fi timp
Că durerea nu va mai avea sânge
Și nici neputința lacrimi
Și că suferința va trăi fără trup

Atâtea zile încă trec
Universul acesta nu are rost
Fără răspunsul tău
Fără vederea ta
Fără viața din sufletul tău
Fără tine

Atâtea zile vor mai trece
Până mă voi putea ridica
Ca să-ți privesc ochii plecați 

Sfârşitul unei zile, vineri 12 (nu 13)

V-aţi întrebat vreodată ce fac două tipe închise într-o cameră, una dezbrăcată complet, cealaltă învârtindu-se cu ceară fierbinte în jurul ei? Perverşilor, nu este ceea ce pare, chiar dacă de afară se aud ţipete şi interjecţii de genul: ahhh, îhhhh, ţţţţîîîîîî, ohhhhh sau expresii de genul: "acum ţi-o trag", "desfă-ți picioarele", "întoarce-te cu fundul în sus", "arde?", "mai dă-mi şi aici cu ulei", etc. Ei bine, dragilor, nu este un test de anduranţă la "torturi" fizice, ci doar o banală epilare. Moment prielnic pentru bârfe şi bancuri de genul:

Două studente blonde:
- Fată, tu în ce an eşti?
- Eu sunt în 2012, fată! Tu?

Sau:
Care-i definiția fidelitatii? Răs: Ratarea unei ocazii. ...

Sau:
Viața e tristă, în schimb salariul e hazliu... :))

Sau:
Anunț matrimonial:
'Caut soție.'
Mii de răspunsuri:
'Alege-o pe-a mea!'

Da, la coafor se spun bancuri, se află noutăţi mondene, te documentezi despre descoperile tehnice incredibile, premiile Nobel sau cât mai costă kilogramul de cartofi, toate pe fondul unei insuportabile dureri de păr smuls de pe ultimul milimetru de piele.

Dar partea palpitantă este atunci când se creează încurcături.

Aveam întâlnire la coafor cu colega mea de birou. De câteva luni aşteptam această zi ca să facem curăţenie la birou. Planul era să venim la noi cu cârpe, detergenţi, bureţi, lavete şi după ce ne aranjăm să mergem la birou ca să facem curăţenia generală din timp programată. Și totuși ceva ne-a făcut să ezităm. Și ne-am razgândit. Drept urmare colega mea a plecat de la coafor înainte să termin eu tortura cu epilatul, dar mi-a zis: ți-am lăsat punga cu detergenții și cârpele lângă geantă. Și a plecat... Eu am rămas...

Când am plecat și eu, peste multe ore, am luat punga, dar nu cea de lângă geantă, ci ALTA.

Am avut curiozitatea să vad ce e este în ea, am văzut ceva roșu și lucios, da-s blondă, nu am percutat...

Peste câteva ore, adevărata posesoare a pungii, o altă clientă, m-a sunat că-și vrea rochia de nuntă înapoi. I-am înapoiat-o pe la 11 noaptea, la un colț de stradă, în întuneric, ca traficanții. Doar nu era să spăl pe jos cu cârpe din matase roșie...

Florile

Are trei albe petele
Zâmbeşte vioi în soare
Stă atărnat ca cercelul
Este ghiocelul!

Este alb ca şi zăpada
şi are frunza ca spada
Este pur ca şi cristalul
E mărgăritarul!

Lila, bleau, roză sau albă
florile ii stau ca-n salbă
frumoasă precum copila,
ea este zambila!

cu petale lungi şi dalbe
parc-ar fi rochiţe albe
în poeme e descrisă
este o narcisă!

în gradină e sublimă
şi înaltă în tulpină
oricare ii e culoarea
ea este laleaua!

are rochia-ncreţită
ca foaia mototolită
roşie îi e guriţa
este garofiţa!

e mare, impunător
cu miros ucigător
are trasat un destin
de împărat-crin!

Te regăsesc

Te regăsesc în visele uitate,
În pagini vechi de cărți, scrise în semiumbre.
Te regăsesc în schiţe în ulei pictate
sau în cotloane reci, atât de sumbre.

Mi-e sângele prin vene rece şi curgând cu lene
Şi ochii mei căzuţi sunt din visare,
Iar mâinile îmi stau inerte, sub cap, perne,
Te regăsesc în fiecare seară la culcare.

Te regăsesc, iubite, în şoaptele strivite
De timpul nopții clar neiertător,
În timp ce lacrimile mele rămân încremenite
În genele ce grele cad, murind de dor.

Hai să ne iubim

Hai să ne pierdem în zâmbete
Curate şi sincere, ca pietrele
Cele spălate de apele curgătoare
În nopțile în care stelele au căzut în ele

Și hai să ne topim în îmbrățișări
Calde și adevărate, ca florile
Cele crescute din iubirile reale
Din poveștile inventate de poeți

Hai să ne sărutăm cu buzele, cu brațele și cu ochii
Fierbinte și cuprinzător, precum flăcările,
Acelea izbucnite dintr-o lupă
Uitată pe niște vreascuri sub soare

Hai sa ne iubim puțin ...

Barza

Când pe mama am întrebat
ce am fost când eram mică
ea cu drag mi-a explicat:
bebe în burtică

Bunica m-a informat
c-am fost floare mititică
și că mama m-a udat
dintr-o căldărică

Tata c-am fost o prințesă
bunicul c-am fost o stea
matusa c-am fost o perlă
pentru mama mea

Orișicine poate spune
multe povești despre mine
eu știu c-am avut noroc
să cad din al berzei cioc

5 degeţele

Ce faci cu un degetel
Când ești mic la fel ca el?

Doar un lucru poți să faci
În guriţă să îl bagi

Doua degete deja
Te-ajută să prinzi ceva

Cu trei degete tu vrei
Să apuci, să dai, să iei

Iar cu patru şi cu cinci
Prinzi o minge şi-o arunci

Curăţeii

Are mama trei copii
Sunt haioşi şi sunt zglobii
Sunt frumoşi şi curăţei
Parc-ar fi pui de purcei

Primul, cel mai înăltuţ
A ieșit din cas' desculţ
Spune că picioarele
Nu mai vor sandalele

Cel de-al doilea, năzdrăvan
Stă cu mâinile-n borcan
Ochii, nasul, toată faţa
Au cam terminat dulceaţa

Ultimul, cel mai curat
Face baie îmbrăcat
Cu apa nu prea e rudă
Spune ca este cam udă

De toamnă

Când toamna-mi cântă doruri line
Şi norii vin spre mine goi
O frunză din ceruri senine
Geme povestea mea pe foi

Trecut-au ploi, trecut-au vânturi
Inima mi-e frunză căzută
Tu încă dormi la mine-n gânduri
Dorul mi-e toamnă începută

Aş vrea în drumul tău când vii
Să poposeşti o clipă-n mine
Să-mi simți tăcute doruri mii
Ce toamna mi le dă când vine  


foto: Simeon Solomon - Love in Autumn - 1866 ulei pe pânză

Te ador

Pe cărarea ce ducea spre izvor
ne-nsoțea de deasupra doar un cer incolor

Pasii noștri se-ntâlneau pe-un covor
De păreri, amintiri și un vis plin de dor

La atingeri ușoare născătoare-n fior
Desenam din priviri cadrul multicolor

Din iluzii și șoapte prin sărut pe un nor
Ne-am pierdut doar o clipă: te ador! 

Cugetare obosită

Sunt obosită și zic așa:

1. marile hotărâri nu se iau în zile oarecare. Alege o zi de Craciun, un an nou, măcar ziua cuiva. Nu așa într-o zi oarecare de miercuri.

2. nu intra într-o curbă periculoasă cu viteză mare. Calcă puțin frâna înainte de a intra în ea. Ideal ar fi să nu intri in ea sau măcar sa fii in dreapta, dar dacă nu se poate altfel...vezi punctul 1.

3. Nu subestima capacitatea de a te cuceri a urâtului/urâtei. Întotdeauna are 5 ași în mânecă, care nu țin nici pe departe de aspectul fizic. Și dacă te-a cucerit definitiv, vezi întâi punctul 2, apoi 1.

:))) Nu mă credeți. Căutați corespondențele!

Acum, "ergo bibamus" înainte de ziua descrisă la punctul 1.

Iarna în suflet

Am alergat...
Prea tare-am alergat
Ca să te prind,
Dar am alunecat.

Ai fugit...
Prea tare ai fugit
N-ai vrut să stai
Şi te-am rănit.

Ai suflet trist
şi rece, înghețat.
Iubirea mea să-l încălzească
nu s-a încumetat.

Ai plecat...
Degeab'-am alergat
Drag suflet înghețat...

Îngânăciune

Ce amuzant cuvânt, cum ar spune Bogdan. Îngânăciune...Şi mai are şi o grămadă de diacritice.

Poezia mea "No compassion" mi-a stârnit prietenii, nu ştiu de ce. Dar ceea ce a ieşit este minunat şi merită o postare de onoare la mine pe blog. Mulţumesc intâi lui Bib, care a s spus despre ea că este o poezie revanşardă, lui SMRO şi Prico, doi bloggeri talentaţi ale căror "răspunsuri" în versuri le redau mai jos:

http://smro.wordpress.com/2012/09/29/inganaciune/

Aprobare, răspuns şi contrazicere la o poezie.

Roiuri de mari păcate
Coboară dinspre nori
Parcă sunt ciori turbate
Ce te împing să mori.

Se fac că-ngenunchează
Plăcerea lor te-ajunge
Apoi strident mimează
Regretul că le-mpunge.

Chiar crezi că-n fiecare
Suflet de om naiv
Trezeşti vreo remuşcare?
Durerii-i eşti captiv!

Nu te retrage încă
Scârbit, în vreo chilie
Nici frica să te-ajungă
Pitit în cochilie!

Pune-ţi pe ochi un cântec
Pe umeri o aripă
În suflet un descântec
Şi vezi ce se-nfiripă!

Pasărea neagră, surdă
Nu ştie a iubi
Că doar iubirea-i unde
N-ai ce compătimi.

http://printesa-pricolici.blogspot.ro/

Turbatele ciori în stoluri sinistre
Ce-adulmecă-n fast făpturile triste
Dând raite în zbor prinzândule-n gheare
Stârnind reci fiori şi crudelor fiare

De remuşcare nu poate fi vorba
E jocul hidos de jale şi scârbă
A ''ciorilor reci, urâte şi rele
Frumoasă făptură, habar n-ai de ele!

Nu da importanţă , nu plânge deloc
Sunt doar ciori urâte, hrănindu-se doar
N-ai vreme de ele...
Tu lasă-le-n ''zbor'' şi nu sta în loc!

Om bun

Dacă-ţi bate cineva la uşă şi când întrebi cine este îţi răspunde "Om bun", îi deschizi fără teamă.

Ce înseamnă om bun?

Om bun este acela care nu ucide, nu minte, nu inşală? Cel care nu fură? Cel care este generos? Cel prost? Cel bun de prost?

Da, toate acestea şi încă multe altele.

Omul bun are multe calităţi, virtuţi. Dar mai presus de acestea, un om bun este un om plin de defecte. Pentru că numai cine are defecte, are şi slăbiciuni. Slăbiciuni înseamnă sensibilităţi, înseamnă renunţări, renunţări la mândrii, la orgolii, la lupte stupide.

În opoziţie, prin analogie, omul rău este omul puternic, fără sensibilităţi, fără scăpări, deci fără defecte. Răii sunt perfecţi, bunii sunt defecţi.

Înverşunat nu este sinonim cu rău. Un om înverşunat sau încrâncenat nu înseamnă un om rău, ci doar unul hotărât. Hotărârea este o calitate care vine din ambiţie, dintr-o educaţie spartană, dintr-o capacitate uimitoare de luptă. Nu, nu-i de rău, numai că un om bun nu poate fi aşa. Omul bun cedează, renunţă, capitulează, pentru că el are slăbiciuni, pentru că-i un om slab. Omul dârz nu este rău, ci doar imparţial, de neînduplecat, categoric, raţional. El nu cedează pentru că ţine prea mult la deciziile personale, nu pentru că nu ar avea slăbiciuni. Deci ar putea intra la categoria celor "buni" dacă şi-ar recunoaşte slăbiciunile, sentimentele, defectele.

Fără a face antologia expresiei "om bun", îmi permit să afirm că omul bun este omul supus nestăpânirii de sine, supus chinurilor interioare, dilemelor, frământărilor, zbuciumurilor. El este plin de defecte, de accea poate ierta aproape orice celorlalţi. În plus, omul bun este îndrăgostit de culori, iubeşte viaţa colorată atât de frumos.

Omul bun este omul care iubeşte, căci ce alt  sentiment ne este dat în această viaţă să-l simţim mai adânc şi mai zbuciumat, mai înălţător decât iubirea?

 

NO compassion

Roiuri de ciori turbate
Coboară dinspre nori
Zboruri descreierate
Stupid te-nping să mori
Brutal te-ngenuchează
Sângele ți-l străpunge
Apoi strident mimează
Că moartea ta ți-o plânge
Chiar crezi că-n fiecare,
Suflet de stea naivă,
Trezeşti vreo remuşcare?
Durerii-i ești captivă!
Retrage-te-n chilie
Zborul le este fals
În a ta cochilie
Loc nu a mai rămas
Pune-ţi pe ochi o aripă
Cea albă şi sfiinţită
Așteaptă o minune
Şi nu compasiune
Căci negre păsări surde
Nicicând din cerul gri
Timpul nu şi-l vor pierde
Spre a compătimi 
sau doar pentru-a iubi!

 

Urăsc

Nu ți-am spus niciodată
cât de mult îți urăsc
indiferența
și nepăsarea și aroganța
și toată gheața ce-ți cuprinde
și minte, dar și simțăminte
sau poate că doar mi se pare
distanța ta mi-e-apăsătoare
și toate și tot îți urăsc
pentru că te iubesc!

Și nu ți-am spus că mă topesc
când despre tine nu găsesc
nici știri, nici zvonuri sau măcar
o poză mică-ntr-un ziar
și-atunci încep să te urăsc
pentru că te iubesc!

Nu ți-am spus că te urmăresc
că-ți caut pașii și-amuțesc
când pentr-o clipă îmi apari
și-apoi dispari
iar eu pe loc încremenesc
și pentru asta te urăsc
și te iubesc!

Și tot ce-i rău în tine
atât de mult urăsc
dar vreau să scapi de mine
pentru că te iubesc!


 

De ce nu-mi plac elefanții

Bogdan: mie nu-mi plac elefanții
Mami: de ce?
Bogdan: pentru că mă calcă pe degețele!

O baghetă fermecată

Dacă aș avea o baghetă fermecată
m-aș transforma în sărutare
și m-aș lipi de buzele tale
ca într-o îmbrățișare nesfârșită
și m-aș transforma în dor
țesut sub formă de ghem
și m-aș vârî tiptil la tine-n piept
și-aș sta acolo până ce tu ai vrea
să mă deșiri ca să mă-ntinzi
în toată ființa ta


Și m-aș mai tranforma în ceva,
dacă aș avea o baghetă fermecată...
Dar asta vei afla altădată...

Puţină smerenie

Acest weekend a fost unul liniştit, poate prea liniştit. Când găseşti atâta linişte într-un loc pierdut din univers, începi să te întrebi cum de mai suporţi locul în care trăieşti, atât de murdar, dând pe dinafară de dispreţul oamenilor, de goana după bani, de aerul irespirabil. Iată cum un mic colţ de rai este disponibil păcătoşilor de rând, pentru a se smeri o clipă şi pentru a sorbi o picătură din pioşenia adevărată. Sau doar a lua aminte la "cum se face". Este suficient şi atât.

 

Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, amplasată la poalele Munţilor Făgăraş, a fost refăcută în jurul anului 1696 în piatră şi cărămidă de către domnitorul Constantin Brâncoveanu, menţionat în scrieri drept cel mai vechi dintre ctitorii mânăstirii.

Ceea ce m-a surpins pe mine aici a fost faptul că există, în incinta mănăstirii o academie de pictură "Academia Sâmbata – spiritualitate, cultură, artă, ştiinţă", care a fost inaugurată la hramul mănăstirii "Adormirea Maicii Domnului" din 15 august 2003.

Am cheltuit mulţi bani pe nişte cărţi minunate, la care nu mă aşteptam să le găsesc în magazinul de obiecte religioase. Una dintre ele, care a costat doar 6 lei, este o cărticică pentru copii din care poţi realiza macheta unei biserici. Ca în copilăria mea. Nu am mai văzut de mai bine de 25 de ani astfel de cărţi în librării. M-am bucurat ca un copil, am luat doua: una o voi face cu băieţii mei, iar una o voi face singură. :))

Pentru câteva persoane deosebite din sufletul şi viaţa mea (nu vă dau numele, pentru că vă ştiţi) am pus acatiste şi m-am rugat ca să primiţi ceea ce vă doriţi mai tare (nu spun ce, ştiţi voi). Pentru ceilalţi am aprins lumânări, aşa cum se face. Nu v-am uitat nici pe voi, cei care ne priviţi de sus şi care vă bucuraţi de fericirea noastră pământeană.

Am aflat de aici de existenţa dureroasă a Parintelui Arsenie Boca (cel care a pictat biserica din Drăgănescu - la 25 Km de București, supranumită Capela Sixtină a Orientului), mort în 1989, al cărui mormânt a fost încălzit multe nopţi cu respiraţia de două căprioare, fapt real povestit de o măicuţă care-i îngrijea locul în care fusese îngropat.

Cea mai frumoasă icoană pe care am vazut-o vreodată am descoperit-o aici, în foişorul mănăstirii. Dacă mă voi încumeta vreodata să pictez Fecioara cu pruncul, cred c-o voi alege pe aceasta:

 

Am dormit la pensiunea Poieniţa, din Lisa, un loc minunat în care voi reveni cu siguranţă şi cu copilaşii mei ca să ne bucurăm de păstrăvul abia prins şi copt în jar, de aerul rece şi curat, de priveliştea încântătoarea dată de munţii abia ninşi, de pârâul al cărui susur este singurul care sparge liniştea perfectă.

 

 

 

Totul a fost de vis, mai ales că nu au lipsit nici pisicile, nici daliile din peisaj.